Zâmbesc. Trăiam într-o comunitate puternică, solidară și mândră de valorile ei. Spirituale, materiale și umane. Comuna Românești devenită Bălăbănești.
Revăd copila de altădată în mijlocul lanului de porumb în miezul lunii lui Cuptor. Cocenii, în bătaia soarelui, erau elevii mei care – dacă nu știau bine poezia sau cântecelul pe care le repetasem zile în șir – erau ușor admonestați. Și, ca o mângâiere, începeam să le repet încă o dată versurile, împletind zeci de păpuși. Îmi intrasem în rolul de educatoare, meserie pe care aveam să o îmbrățișez câțiva ani mai târziu. Au fost cele mai frumoase zile din copilăria mea.
Da, și acum după mai bine de 15 ani, de când m-am retras din câmpul muncii, mi-e dor să fiu educatoare.
Și…, ce bucurie mai mare este ca aceea când auzi pe stradă întrebarea: “Ce mai faceți, doamna educatoare?” Sunt clipe îndelungi, când încerc să scotocesc în memoria mea, cine ar putea fi tânăra sau tânărul din fața mea. Îmbrățișări calde, amintiri netulburate de trecerea vremii, lacrimi de bucurie care ne copleșesc deopotrivă. Medici, avocați, profesori… oameni împliniți, care au crescut și în brațele mele. Fiindcă, asemenea cocenilor de porumb, îi alintam chiar și atunci când făceau pozne sau nu-și aminteau versurile în plină serbare, organizată cu prilejul vreunui eveniment. Ziua mamei, Ziua copilului, Crăciunul etc. O scurgere emoționantă, întipărită în registrele prăfuite în arhiva din podul grădiniței nr. 5.
- O tânără de 25 de ani, proaspăt mămică, ce urma să se transfere de la grădinița din localitatea Pogonești. La pas de plimbare, cu soțul alături, împingea un cărucior. În el se zărea un cap de bebeluș ce zâmbea în bătaia soarelui. La un moment dat, din față, o femeie cu o înfățișare impunătoare s-a apropiat de noi. Fața i se destinse la vederea mea. “A, uite-o!” Din acea clipă, avea să se scrie un important capitol al vieții mele. Era doamna Veronica Polcovnicu, Dumnezeu s-o odihnească! Avea să-mi devină cea mai importantă persoană pe linie profesională și, treptat, pe linie personală după membrii familiei mele.
Ajunsă la scurtă vreme în grădiniță, aveam să înțeleg efortul uriaș și implicarea ce se impunea pentru a atinge standardele și așteptările doamnei Veronica. Am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii EDUCATOARE. Fac o paranteză, ajunsesem să regret acalmia de la Pogonești, unde programul mi-l decideam singură. Dar, probabil, acum nu i-aș mai duce dorul la fel de mult muncii metodice, căreia i-am dedicat mai bine de jumătate din anii de educatoare, socotind orele pentru realizarea a zeci de saci pentru lecțiile cu elevii în clasă. Matematică, dezvoltarea vorbirii, cunoașterea mediului, exerciții grafice și cine știe câte-or mai fi fost?!
Cert era un fapt. Țelul directoarei noastre era ca instituția pe care o conducea să fie prima în județ. Nu exista concurs, la care să participe cu diverse programe educaționale, din care grădinița nr. 5 să nu ocupe locul fruntaș. Închid ochii și o revăd dansând cu picioarele goale, îmbiindu-ne să-i urmăm exemplul. Curgeau apele de pe noi până primeam acea vorbă de încurajare că facem bine ceea ce văzusem. Fiindcă doamna Veronica nu era prea generoasă cu laudele.
La grădinița nr. 5, pe vremea aceea, eram 27 de cadre tinere, risipite în 3 clădiri impunătoare din care – cu regret o spun – doar una mai este funcțională. Era o permanentă competiție între noi. Clasele erau ticsite cu micuți. Zgomotoși, dinamici, isteți, frumoși. Ce mai, minunați! Dar noi, după 8 ore – uneori și mai multe – eram epuizate. Și totuși, nimeni nu ne putea lua mândria ce ne încerca atunci când primeam felicitări și distincții de la personalitățile orașului. L-aș aminti, spre exemplu, pe prof. Virgil Popa, fost senator în Parlamenul României.
După mai bine de 15 ani, doamna Veronica este numită inspectoare la județ pe probleme de educație preșcolară. Era o altă validare a profesionalismului dovedit. În locul dânsei a venit doamna Viorica Bumbaru. Dumnezeu s-o odihnească! O fire prea blajină și îngăduitoare într-un colectiv de femei cu personalități atât de diferite.
Vremurile aveau să se schimbe. Poate și noi, educatoarele, ne maturizasem prematur. Firea mea, însă, rezona mult cu cea a doamnei Bumbaru, motiv pentru care – deși duceam dorul acelei permanente competiții cu sinele – ne-am apropiat la scurtă vreme. De altfel, în momente extrem de grele pentru mine și familia mea, această remarcabilă doamnă a fost alături de noi. Plângea suferința mea de parcă ar fi fost a dânsei.
Și dacă tot sunt la capitolul elogii aduse colectivului grădiniței nr. 5, se cuvine să le amintesc – fie și succint – pe cele 5 colege cu care am împărțit atâția minunați ani. Mimi Neacșu, o femeie corectă, generoasă pe care nu am avut-o decât un an alături. Sufletista Anișoara Manolache mi-a fost și-mi este ca o soră. Viorica Strat avea o diplomație pe care târziu am înțeles-o. Creativa Eva Geangu era o femeie foarte plăcută și elegantă. Am încheiat activitatea de educatoare alături de Jana Motrea, abilă și extrem de serioasă. De fapt, cu fiecare dintre doamnele amintite, dar și cu celelalte colege din grădiniță am avut memorabile momente care au aureolat activitatea mea didactică.
Mulțumesc tuturor că nu m-au uitat, aceste rânduri au devenit un necesar balsam al sufletului meu doritor de liniște, iubire și lumină. Mult bine colegelor din generația mea și celor care au venit după noi.
Munca de educatoare este cu adevărat binecuvântată.
Elena Gîfu
Leave a Reply