O prietenie înmuiată în lacrimi

Lacrimi amare-i şiroiau necontenit pe obrajii plini de riduri. Mâinile chinuite de reumatism, chircite şi galbene ca scurmacele unui pui de gaină plouat, tremurau de durere şi usturime. Stomacul hămesit de foame îl ignora; de dereticat prin chiler uitase; de supărare şi oboseală nici că-nchidea vreun ochi. Cu-o batista spălată în suferinţă îşi freca ochii roşii şi tulburi. O rugăminte fierbinte se strecura scâncit printre buzele-i arse de soare. Implora ajutorul Sf. Mina de la Iaşi să-i facă dreptate. Iar de-o fi vinovată să n-apuce ziua de mâine, să nu mai vadă niciodată răsăritul soarelui căci tare se mai săturase de greutăţi şi de răutatea oamenilor.

După aproape patru decenii iarăşi era acuzată; de data asta de prietena şi vecina de peste drum. Din nou şeful de post trecu pragul ariei, din nou “furase” banii altora. Acuzaţia suna în felul următor: ştia unde am pus banii căci venise cu o zi înainte la mine. Apoi hoaţa asta, c-a mai furat şi magazinul cooperativei, a intrat, ziua-n amiaza mare (ea sau feciorul), prin spatele grădinii şi mi-a luat banii! Mi-a luat banii şi ia băut. Am şi martori. Zilele au trecut, la percheziţie şeful de post nu a găsit nimic. Declaraţiile inculpaţilor erau cât se poate de limpezi: în ziua cu pricina am avut oameni la prăşit, am dat cu sapa-n Valea Popii până-n noapte. Încet, încet, nici martorii, unii dintre ei rude prin alianţă, nu-şi mai aminteau ce-au văzut. De tristeţe, de durere, de revoltă, bătrâna a mers săptămâni la rând cu ochii-n pământ prin sat.

Peste un an se zvoneşte în mahala că fosta prietenă şi-a găsit banii. Ar fi vrut să-şi ceară iertare, dar nu a avut niciodată curaj să-i bată-n poartă, s-o privească în ochii plânşi de necaz şi să-i spună: iartă-mă vecină, căci tare mult rău ţi-am pricinuit. Poate-ar fi iertat-o. Poate nu. Acum este prea târziu.

Autor: Florin Munteanu