O povestire adevărată și un…tablou!

Acum mai bine de treizeci și ceva de ani sorții și meseria mi-au purtat pașii, prin codrii comunei Mironeasa, jud. Iași, chiar în inima pădurii în locul numit „Schitul Hadâmbului”. Împreună cu alți colegi, polițiști și pădurari(buni cunoscători ai locului) eram în căutarea unui criminal periculos. Individul fusese semnalat în cătunul Domnița ce aparținea tot de Mironeasa dar aflat la o distanță considerabilă de comună, în pădure, aproape de acel misterios schit al Hadâmbului.

Era o toamnă târzie din câte îmi aduc aminte. La ora patru toți eram în picioare și ne-am “îmbarcat” în căruța unui localnic destoinic trasă de doi cai, obisnuiți cu acele poteci șerpuite prin desișul pădurii. O noapte rece umedă și…neagră ca păcura ne-nvăluia. Drumul spre Domnița era de pământ, noroios și plin de hârtoape și rădăcini. Avea și o porțiune fără pădure, dar în rest circa cinci-șase kilometri șerpuiau numai printre stejari și arboret. Nu foloseam lanternele pentru că ne-ar fi trădat prezența de departe. Trebuia să ne bazăm doar pe dibăcia căruțașului și instinctele cailor.

– Nu vă fie teamă, ne-a asigurat săteanul, caii se descurcă, numa’ să nu dăm peste vreo brâncă de porc mistreț. Nu prea stau la drum au niște tăuri (mlaștini cu ochiuri de apă) mai sus, acolo la… schit!

 În fine cu Dumnezeu înainte, ce putea să ni se întâmple?! …cel mai rău, să ne răsturnăm cu căruța dacă vreo brâncă de porc ar fi speriat caii. Eram patru inși în “dubă” și căruțașul.

Două ore mai târziu eram în Domnița. Cocoșii cântau de ziua, dar încă nu se luminase. Atenți să nu facem gălăgie, am descins la câțiva săteni dar curând micul sătuc a prins viață și au început a se aprinde luminile în casele oamenilor.

– Dom’le, într-adevăr l-am zărit și eu prin sat, ieri pe la amiază, da nu l-a primit nimeni pe nenorocit, nu are nici neamuri pe la noi…cine să-și pună mintea cu unul care a făcut moarte de om , ne-a asigurat un cetățean care părea destul de serios. Am simțit, din spusele unora că s-ar ascunde în niște văgăuni, acolo – în pădure pe la schit, ne-a mai informat același om binevoitor. În situația dată, nu ne mai rămânea decât varianta să scotocim desișurile pădurii, ghidați cât se putea de un pădurar. Și uite așa am ajuns și în acel loc numit de localnici “la schit”. Schitul Hadâmbului vine de la faptul că este așezat în sătucul Hadâmbu ce ține de comuna Mogoșești, limitrofă cu Mironeasa. Acolo ce să vezi?! … un zid înegrit de vreme pe jumătate ruinat construit din piatră și în rest bălării cât casa. Într-un colț al zidului se afla o gaură, un fel de vizuină, in care ar fi viețuit un pustnic. În fine ca să nu mai prelungim suspansul, nu l-am “gâbuit” atunci pe criminal, deși am scotocit pădurea până seara. A “picat” …cum se spune, la vreo două zile, la niște rubedenii din altă localitate unde, lihnit de foame și de frig, a căutat adăpost. De fapt, pe noi, schitul ne interesează ca să putem face legătura între povestire și tablou. Pe acele ruine și bălării astăzi se înalță Sfânta Mănăstire Hadâmbu. Este un loc minunat, un loc de reculegere și rugăcine pentru ieșeni și nu numai. Ca să vă convingeți de măreția acestui lăcaș și să-i aflați istoricul puteți intra pe site-ul mănăstirii. Mărturisesc că povestirea mi-a servit drept pretext ca să pun în antiteză bălăriile și ruinele de atunci cu minunățiile de astăzi. În locul băltoacelor în care se scăldau mistreții acum se află amenajat un micuț lac în care plutesc lin și grațios câteva lebede. Tot în parculețul mănăstirii mai puteți admira ponei, struți și alte animăluțe care fac deliciul copilașilor. În ce mă privește, ori de câte ori am ocazia nu ezit să mai trec o data și încă o dată … și nu încetez să mă minunez ce bijuterie a ortodoxiei a putut să apară în acel loc sălbatic cu voia lui Dumnezeu.

Am fost impresionat îndeosebi de bisericuța veche restaurată cu multă pricepere și talent … pe care am reprodus-o cu modestele mele mijloace în acest micuț tablou de 30/40 cm. Am schițat această lucrare pe o vreme la fel cu cea descrisa în povestire. Neguri groase și reci învăluiau minunatul lăcaș monahal, în acel timp de toamnă târzie. Anevoios, răzbăteau din pâcla deasă, luminițele lumânărilor ce se zăreau prin ușa veche și scundă de la intrare ca o speranță spre vremuri mai bune. Și de ce să ne pierdem această speranță. Miracole se petrec mereu în jurul nostru, numai să avem ochi și inima să le vedem și să le simțim!

Autor: Ioan Bodea

P.S. Prezentare Mănăstirea Hadâmbu AICI. Filmare aeriană Mănăstirea Hadâmbu AICI.