O mitralieră adevărată

Exact pe marginea sudică a Copilăriei de nord locuieşte o râpă. O râpă care mi-a umplut cei paisprezece ani de-acasă cu aventuri şi jocuri fabuloase, cu memorii pe care (când nu le voi mai ţine minte) am să mă apuc să le scriu. Pe fundul râpii (care merge de la soare-apune la soare-răsare şi coteşte brusc spre miazăzi) curge un pârâiaş fără nume, un fel de apă care vine dintr-o Istorie necunoscută şi (de atâta vreme) se străduieşte să ajungă Nicăieri.

Aici, în această râpă multă şi adâncă (noi îi zicem hurdudui) stau cu vacile, cu fraţii şi surorile, cu băieţi şi fete din sat (ce sat?! un cătun cu zece oameni, din care nouă sunt plecaţi!), cu sticleţi şi şopârle, cu prigorii şi bâţâitori, cu granguri şi coţaci, cu pupeze din tei flotante în salcii, cu cucu…şi cu cea mai stranie şi calmă singurătate călare pe cai. Aici (în această ruptură tectonică) cerul mă atinge pe nas, orizontul este floare la ureche, perspectivele sunt foarte aproape, adică teribil de albastre, cum numai albastrul din ochii lui tata a mai fost să fie vreodată. Izvoare foarte reci şi adânci (dacă te bagi în ele, intri până la gât) cu nisip învolburându-se şi scoţând sub tălpi o răcoare fără cusur, dar şi surprize, care mai de care mai bizară şi mai dătătoare de fiori…

Uite, merg cu fratele Nicolae înspre izvoare, înspre coada râpii, după “pui şi ouă”, după “pui de bogdaproste”, cum zice mama, muştruluindu-ne destul de “frumos”, dar cu multe şi deosebite rezultate pe spinările şi în mintea noastră de flăcăi năzdrăvani. Bag mâna într-un izvor şi dau peste un substantiv tare. Apuc şi trag. Scot o mitralieră nemţească ruginită aparent. Ce bucurie pe capul nostru! Parcă am descoperit cine ştie ce formulă magică, cine ştie ce minune!…

Când ne-a văzut mama că ne jucăm de-a războiul (pe după gluga de hlujani) cu o mitralieră adevărată, a înlemnit. Ne-a spus s-o ducem de unde am luat-o, că-i jale. Noi, căpoşi şi curioşi, am fugit cu mitraliera în via bunicii Elena, am uns-o cu gaz lampant şi am demontat-o bucată cu bucată: avea patru cartuşe nou-nouţe în magazie şi un cartuş pe ţeavă….Apoi, după ce am scos glonte cu glonte şi am dat foc pulberii, nu mai ştiu ce am făcut cu piesele…însă frica ne-a cotrobăit multă vreme: frica de “jândari”, vreau să spun. Dacă ciripea vreun balaur prin sat şi se auzea la “centru”, nu ne chelfănea mama să ne sară războaiele şi eroismul din tărtăcuţă?

Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați