Nici vesel şi nici trist, bădia Gheorghe pleacă în fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap, la muncă; nu la serviciu, zău! Are sau nu are de-ale gurii în traistă, nu contează. Ia hârleţul, lopata şi târnăcopul pe umăr, îşi face o ţâră de cruce şi porneşte spre răsărit, parcă mereu spre răsărit; ori, poate, aşa mi se pare mie. Are de mers, nu jucărie: în fiecare zi, 5-10 kilometri încolo, şi tot la fel încoace, chiar mai mulţi, uneori! Şi muncă, tată, nu glumă: şanţuri, taluzuri, poduri, pârtie, vagoane, balastieră, copaci, acoperişuri… ehei, măiculiţă!… până seara, târziu! Rar se întâmplă să vină acasă mai devreme, şi asta doar sâmbăta şi duminica… muncă la cataramă, nu şagă!
Odată, într-o duminică, pe la sfârşit de Mai, cu cele trei scule fundamentale pe umăr, bădia Gheorghe se întorcea de la Docăneasa, unde descărcase vagoane cu balast… Rupt de osteneală, omul hotărăşte să treacă prin marginea Lungeştiului, drumul pe aici fiind mai scurt, dar croit printr-un splendid lan de secară şi printre două păduri de salcâmi…
Cu două-trei ore mai târziu ca de obicei, ajunge acasă alb ca varul, tremurând ca varga, fără să poată scoate o vorbă, cu ochii pierduţi într-un fel de zare înspăimântătoare, parcă. Nu ne zice nici nouă, copiilor, şi nici mamei, nimic. Credem că se preface, că o fi mâncat vreo buruiană rea, o fi băut cine ştie ce fel de rachiu pe la cine ştie ce fel de ticălos… Scapă sculele de pe umăr şi abia reuşeşte să nu cadă din picioare… Trei zile, a tăcut. S-a odihnit. Din când în când, îşi făcea o ţâră de cruce, cu ochii spre răsărit. L-a descântat sora lui, Domnica. După trei zile, a întrebat ce facem. Parcă fusese absent, parcă umblase prin alte dimensiuni! Dacă vorbeşte, e bine! – zicea mama. Şi a vorbit. Şi ne-a povestit cum, în duminica de pomină, chiar în ţinta amiezii, pe drumul din lanul de secară mai înaltă decât un stat de om, i-au ieşit în cale doi lupi uriaşi (aşa de mari spunea că erau… de groază, probabil). A înlemnit cu sculele pe umăr, fără să clipească, vreme de două ceasuri. Dihăniile, nici gând să-l lase să treacă mai departe: nici înainte, nici înapoi, nici hăis, nici cea. Dar – stranie întâmplare! – nu i-au făcut nimic, nu s-au apropiat la mai puţin de doi metri de opincile lui…. Brusc, lupii i-au întors spatele şi au dispărut în lanul de secară.
Mai târziu, după ani şi ani, bătrânul a mărturisit cum numai rugăciunile şi gândurile noastre bune l-au salvat.
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply