O carte-document pentru posteritatea bălăbăneștenilor – Conversație la scara cerului cu Aurelia Balaban

Am ajuns în posesia acestei lucrări deosebite din pură întâmplare. Lucram la editarea unui text despre mănăstirea Popești de pe Jăravăț pierdută de mult în negura vremii. La un moment dat mergând pe firul unei mențiuni despre satul Bălăbănești a etnografului Henri H. Stahl am ajuns la marele filosof și sociolog Dimitrie Gusti și implicit la echipele lui de cercetare etnografică. Numele Aurelia Balaban, eroina acestei lucrări deosebite, apărea într-una din echipele de cercetare și cum orice Balaban are o poveste în spate rămânea să stabilesc dacă există vreo conexiune între Aurelia Balaban  și Bălăbănești, cu atât mai mult cu cât știam că în istoria școlii satului apare numele Aurica Balaban ca fiind printre primii învățători de la introducerea obligativității învățămîntului.

După câteva zeci de încercări o persoană extrem de drăguță, careia îi voi dezvălui numele un pic mai târziu, m-a pus în legătura cu distinsa doamna Elena Turbatu-Antonescu autoarea acestei cărți excepționale, din punctul meu de vedere.

Lucrarea pe care d-na Antonescu o lasă posterității Bălăbăneștiului este una dintre cele mai frumoase cadouri, alături de cele ale regretaților Geo Tașcă și Mihai Baicu, care ajung la cititorul din sat prin intermediul unui labirint complex al Divinității. Și uite așa, peste ani – parcă de nicăieri,  generațiile actuale și cele ce vor veni primesc în dar, de la Înaintașii lor, cadouri, însă … numai cu binevoința Celui de Sus. O fi vreun semn că trebuie să fim mai serioși, mai cinstiți și mai harnici, ca cei din care ne tragem!

Rândurile ce urmează aparțin în întregime autoarei și vă las să aflați direct de la sursă mai multe informații despre eroina noastră – Aurelia Balaban și motivația apariției acestei monografii urmând ca pe parcursul perioadei următoare, până în sărbători, să revin cu mai multe detalii despre această carte-document.

Florin Munteanu

Dacă doriți să știți de ce am scris această carte …

Am cunoscut-o în anul 1993. Cum locuiam în vecinătate, între noi s-a înfiripat treptat o frumoasă prietenie. Așadar, Doamna de argint îmi este mai mult prietenă decât vecină: vecinătatea poate fi întâmplătoare, pe când prietenia pornește de la lucruri de fond sufletesc.

Eroina cărții mele este deci un om real: doamna Aurelia Balaban.

În privința sentimentelor noastre reciproce, am simțit și mi s-a confirmat direct – că, la rându-i prietena mea nutrește pentru mine aceleași sentimente de simpatie. După cum se exprimă, Domnia sa găsește în mine un companion agreabil, la fel cum și eu găsesc, nu doar agreabilă, ci și interesantă conversația pe care deseori o susținem pe teme dintre cele mai variate.

Mă socotesc norocoasă că am cunoscut-o pe această doamnă, șansa fiindu-mi dată în special de longevitatea sa.

S-a născut în anul 1910, având ăn momentul când scriu, vârsta de 91 de ani; pe când eu voi apărea pe lume cu ceva mai mult de două decenii mai târziu. Diferența de generații dintre noi care, de altfel, la vârste înaintate se estompează, nu ne-a împiedicat să ne apropiem sufletește una de cealaltă.

Având o viață lungă, doamna Aurelia Balaban a traversat cele mai importante evenimente ale secolului XX; a asistat la schimbări majore, deseori dramatice, în viața politică, economică și socială a timpului său; a cunoscut oameni de seamă, dacă este să-l citez aici doar pe marele sociolog și filosof Dimitrie Gusti, într-una din a cărui echipe de cercetare etnografică aflându-se și studenta – pe atunci – Aurelia Balaban.

În aceeași măsură a participat la evenimente – foarte multe – petrecute în propria-i familie.

Despre toate acestea mă străduiesc să scriu. Personalitatea acestei doamne mă face să mă simt, comparativ, mică. De la admirația pentru obârșia, educația, cultura, caracterul și manierele sale a pornit imboldul de a-i așterne pe hârtie biografia. Această admirație pornește, în primul rând, de la descendența concretă dintr-un căpitan de oaste al domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, Căpitan a cărui fir de urmași s-a desfășurat neîntrerupt, redându-ne-o aici și acum pe eroină.

Vorbind la modul general, tot omul are un arbore genealogic. Dar se prezintă două situații: să nu și-l cunoască decît în prea mică măsură; sau, dimpotrivă, să poată urca pe trunchiul lui căt mai mult în trecut.

Un arbore cunoscut presupune – negreșit! – prezența unor personalități, în cazul prietenii mele fiind vorba de bărbați viteji, harnici, învățați, patrioți, culți. Astfel este de notat faptul că spița pornită de la strămoșul său a dat societății timpului în care au trăit, fii și fiice demni de întemeietorul ei: preoți, succedându-se în generații, fapt devenit în timp o tradiție; preotese; apoi ingineri, armatori, profesori, ofițeri de marină. Nu lipsesc nici oameni cu funcții publice.

Lăsând la o parte pregătirea profesională – studii juridice superioare – punând-o alături de merituoșii descendenți ai Căpitanului, eroina uimește cu largul său orizont de cultură; cu sensibilitatea și integritatea morală.

Strădania mea de a scrie se desfășoară de vreo doi ani încoace; însă rândurile mele au avut spor mic, având eu însumi o viață încărcată de activități grele, de care nu m-am putut desprinde. De asemenea, o fac cu stângăcie, nefiind profesionistă a scrisului, și nici talentată în această privință. Elaborez greu un text pe care, în alte condiții, l-aș realiza, poate, ușor; dar răgazurile mele sunt mici și-mi trebuie timp și concentrare ca să reiau un fir lăsat anterior.

Ca să fiu explicită arăt că pregătirea mea este pur tehnică: la timpul meu am absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din București. Timp de treizeci de ani mi-am desfășurat activitatea profesională potrivit pregătirii mele. Pe când dorința și dorul de a scrie și a așterne pe coala albă ce simt eu sau oamenii din jurul meu, le-am purtat tot timpul ca pe o taină a sufletului.

Odată spuse acestea în ce mă privește, cititorul rândurilor ce urmează să nu mă judece prea aspru. În pofida amatorismului meu în ale scrisului, doamna Aurelia Balaban a acceptat să mă ocup de redactarea acestei mici biografii, fapt îmbucurător pentru mine. Domnia sa n-a făcut-o personal și nici n-a ținut un jurnal sistematic. De aceea m-am gândit că, spre a nu se pierde în uitare o comoară de viață, s-o substitui eu pe autoare.

Locul unde trăiește prietena mea se află în București. Este vorba de un loc liniștit, cuprins în perimetrul unor bulevarde și străzi zgomotoase. Acestea sunt: Calea Moșilor în partea ei reconstruită; Bulevardele Dacia și Carol; străzile Vasile Lascăr și Popa Petre, artere zgomotoase prin circulația auto intensă și agitația pietonală. Spațiul închis de aceste artere este dominat de măreața, însă retrasa biserică Sfântul Silvestru, liniștită ea însăși ca o replică a liniștii la rumoarea și zgomotele orașului. Locul acesta poate fi socotit o oază de pace și calm, cu o vegetație în care păsările cerului găsesc refugiu.

Demolările și sistematizările din anii regimului comunist n-au ajuns aici, astfel încât totul a rămas liniștit și curat. Străzile Oltarului, Venerei, Salcâmilor, Toamnei ne sunt vecine. Și, în fine, pe strada armoniei, numită cândva Profetului, se află eroina scrierii mele. Casa e veche, poate chiar printre primele zidite aici dintre cele ce se află azi în ființă. Anul zidirii ei îscris pe fațadă – 1893 – nu face loc nici unei îndoieli. Clădirea este împodobită cu iederă care, pe timp de vară ascunde mare parte din tencuiala învechită a zidurilor și stâlpilor marchizei, dând casei prin verdele său, un aspect vioi, plăcut, chiar elegant.

Sufletul singurului etaj este locatara sa. Dar această casă a fost cândva însuflețită de o numeroasă familie. Cu trecerea anilor, oamenii s-au risipit.

În chiar această casă s-a desfășurat dialogul dintre mine și omul pe care, în linii mari, l-am prezentat. Urmarea acestui dialog se constituie în mica lucrare biografică de față.

Elena Turbatu-Antonescu,
București 17 aprilie 2002.