Atunci…nu-i vreme şi nu-i timp de căscat gura, de umblat creanga prin pădure, de mâncat seminţe, de pus în gură cu părinţii, cu învăţătorii, fiindcă ne vedem pielea pe gard, luăm “pasul şi lovitura”…”Pasul şi lovitura” nu-i un joc, un titlu de carte sau de film. E zis şi făcut. Adică, dacă nu executăm poruncile mamei, luăm câte o lovitură cu varga la fiecare pas, aşa, să ni se suie mintea la locul ei, să nu mai şadă în opinci sau la voia întâmplării…
Nu crâcnesc, nu dau apă la şoareci, nu dau telefon la 112, nu alerg cu jalba la Miliţie, nu fac fiţe, nu scrâşnesc, nu înjur, nu mă dau cu aramă pe faţă, nu răstesc buruieni şi mascarale…Merg cu Gălbiniţa (lăptăreasa noastră uriaşă şi dreptunghiulară) “să pască pe marginea şuşălii”, până aproape de Rădeşti şi înapoi, până aproape de Bălăbăneşti şi înapoi, până aproape de Adam şi înapoi…până aproape de Calea Lactee şi înapoi…pe partea dreaptă (la dus) şi pe partea stângă (la întors)…adică, în aşa fel o dirijez “pe marginea şuşălii”, încât vaca paşte veşnic pe partea dreaptă…
Pe partea dreaptă-i mai bine, mă uit mai uşor şi mai cu emoţii spre gara “chefere” Docăneasa, fiindcă de acolo trebuie să vină Ea (doamna aceea care m-a făcut praf şi pulbere când a trecut prima dată) cu trenul dinspre Bârlad, sau cu trenul dinspre Galaţi, sau cu trenul dinspre Nicăieri!… Doamne, de-ar veni odată, până nu se face vremea de plecat cu vaca la muls, până nu-mi plesnesc ochii (uitându-se către gară), până când nu mă sui în plop să mă spânzur de disperare!…
Iat-o, răsare, o văd pe linia din vârful dealului, în dreptul viei lui Iancu Boza, pe sub umbra părului acela uriaş ca în poveste, se apropie…dar mi se pare că ajunge greu, sau că nu mai ajunge niciodată, parcă îmi vine să alerg spre ea, cu braţele deschise şi cu pumnii plini de lacrimi, mă rog în sus să meargă mai repede, să nu mă scape mortăciune!…uit de vacă, uit şi de viţelul care suge ca prostul tot laptele familiei (să vezi, când mă voi duce acasă, “pasul şi lovitura!”)…chiar mi se pare că mă aud strigând-o: hai, doamnă, grăbeşte-te, doamnă, nu vezi că-mi scârţâie balamalele de atâta aşteptare, nu vezi că tremur ca un piţigoi în palmă!?…Gata, e foarte aproape, mai are un pas, se opreşte (eu mă simt de parcă am mâncat ciuperci halucinogene, ea este foarte frumoasă) arată ochii spre mine şi zice: “Iată, ţi-am adus o cutie cu menado, oleacă de rahat şi nişte dropsuri! să fii cuminte, că-ţi mai aduc! da?”…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply