Noroc orb

Ningea plăcut. Troiene mari de zăpădă acopereau căsuțele din vale. Nici o urmă pe uliță. Dincolo de punte, în Fundătură, abia se zărea turla bisericii Sf. Nicolae din nămeți. O tăcere adâncă domina mahalaua. O perdea solidă de țurțuri străjuia fioros streașina poietei ascunzând colonii de vrăbiuțe zgribulite. Într-un chiler îngropat pe jumătate în buza dealului, ce cobora pân la sălciile de la punte, focul ardea liniștit. Soba de teracotă radia o căldură plăcută. În jurul ei două paturi înghesuite unul în altul, lipite de pereți, te-ademeneau să-ți intinzi spatele sau picioarele pe teracota maronie, lucioasă și caldă. În capul unui pat, o masă simplă așezată de-a curmezișul micuței încăperi suporta cu stoicism coatele a doi jucători aplecați asupra unei cutii de lemn.

Zarurile zornăiau vesele pe tablă. Avea noroc moș Gheorghe. Mergea din dublă în dublă. Parcă le descântase. Prin lentilele groase bătrânul calcula tăcut fiecare mișcare. Nu schița nici un gest, nu se bucura sau trăda vreo emoție. Urmărea cu atenție cubulețele osoase și se baricada în porți duble, greu de desfăcut.

Feciorul lui mai mare, partenerul favorit, pierdea linie după linie. Era disperat și ofticat de norocul tatălui său. De două ceasuri nu câștigase nimic.  Nici măcar o amărâtă de linie. Prima partidă a pierdut-o la zero. Apoi a încasat două marțuri scurte. Și tot așa până le-a pierdut numărul. Parcă și vinul din cana de pe masă era amărui. Nici șunca din castron nu mai mergea la fiere. Timpanele lui adânci înregistrau doar sunete perechi: șașe-șașe, cinci-cinci, doi-doi … La unu-unu primea și confirmarea – „bun și ăsta!”

Să-i mai taie zarurile?! O făcuse și pe asta de vreo câteva ori căutând motive copilărești dar … parcă mai rău îi mergea. Bătrânul avea mâini fermecate. Zarurile se roteau după legi ale fizicii numai de el știute dând peste cap toate probabilitățile matematice ale feciorului. Combinațiile îi ieșeau și seara părea încheiată. Nu avea adversar!

– Ultima? … își întrebă batrânul fiul, mulțumit de jocul său. Hai  poate iei una și tu, și nu pleci duminică cu mâna goală de la Bălăbănești la Galați, zise bătrânul care se bucura de prezența în sat a fiului. Sau poate stai până marți că umblă norocul prin Fundătură și-o ajunge și la tine!

– Mai pune o cană de vin pe plită și continuăm, zise feciorul cu jumătate de gură. Era cam încurcat. Era obișnuit s-o mai încaseze dar parcă niciodată atât de drastic.

Moș Gheorghe îți așeză cu grijă ochelarii pe masă lângă aparatul de radio Gloria ce trona regește într-un cap al mesei, rezemat de peretele de lut proaspăt văruit. Luă cana goală de pe masă și porni agale spre pivniță. Mai erau două zile și Anul Nou bătea la ușă însă nu înainte de zarva plugarilor din sat. Apucă cu grijă un oblon mare ce acoperea gura beciului, îl împinse în lateral cu oarecare greutate apoi coborî cu grijă treptele de pământ uscat ce duceau spre văgăuna unde stătea neclintit pe două căpătâie de salcâm un butoi de vreo cinzeci de deca de lichior vânat ca mușchiul proaspăt de vițel. Bătrânul așeză tacticos cana de metal în dreptul cepului eliberând cu atenție orificiul opturat de la buza butoiului.

Rămas singur în chiler fiul își aștepta tatăl cu ochii ațintiți la corzile tavanului vopsite într-un albastru plăcut. Nu erau vechi căci o parte din ele fuseseră schimbate  când luase foc casa și odată cu lemnul pieriseră și zeci de cărți și documente ale familiei.

Trezit la realitate de pașii bătrânului ce-și scutura de zăpadă încălțările pe prispa de beton și-a îndreptat privirea spre tabla de joc de pe masă. Nu departe, ochelarii tatălui său stăteau cuminți între aparatul de radio și șunca proaspăt afumată din castron. Ca din senin, un gând viclen îi străbătu mintea. Ridică rapid ochelarii de pe masă, unse lentilele cu șuncă și-i așeză cu grijă în același loc.

Bătrânul   intră vesel în chiler.

– Ți-ai revenit? își întrebă el partenerul de joc …

Fiul nu-i răspunse, însă fața lui afișa un sentiment îndoielnic de mulțumire.

Moș Gheorghe se așeză calculat pe scaunul fără spătar de lângă masă. Își potrivi cu grijă ochelarii și aruncă stângaci cubulețele în cutia de lemn.

Doi – unu! … ți-am fugărit norocul … ce-ncepe rău se termină dezastruos, prevesti fiul bucuros nevoie mare. Bătrânul tăcu mâlc, apucă mâneca unei flanele și șterse cu socoteală lentilele grose ce-i încețoșau privirea. Pojghița de grăsime se împrăștiase uniform pe toată suprafața lor oferind o satisfacție totală partenerului său de distracție.

Timpul se scurgea ușor și moș Gheorghe era de nerecunoscut. Pierdea … iar odată cu norocul i se împuținase și răbdarea. Peste un ceas jumate, abătut și necăjit pe ochelarii buclucași ce-i tulburau privire, abandonă.