Sunt mică, mică, mică…dar nu prea mi-i frică de oricine, de orice, oricum, oricând! Da, sunt mărunţică! Dacă vrea, cineva poate să mă ia şi să mă pună în buzunarul de la piept (nu suport alt buzunar) şi să mă ducă la capătul lumii (nu la sfârşitul lumii)!… Dar, deocamdată, pasc vacile pe marginea şoselei care duce la Cruceanu…şi capătul lumii (pe viu) rămâne doar un vis, doar o iluzie, doar o fantasmă în sufletul şi mintea unei fete cu picioarele goale…Este cald, este vară spre toamnă, ierburile se usucă…Iată, vântul bate cu multă eleganţă, bate şi aduce o mulţime de târtani pe marginea şoselei…Târtanul (denumire populară) este o plantă cruciferă ghimpoasă, plantă care (când se usucă) se desprinde de sol şi se lasă purtată de vânt… Îmi trece prin cap să-i adun şi să clădesc din ei, în joacă, o barieră pe şosea, uite-aşa, să mă amuz, să văd ce-or să zică şi ce-or să facă cei cu automobile, care vin foarte rar, dintr-o parte şi din alta, dar vin!… Aşadar, strâng mulţi, mulţi, mulţi târtani…şi fac o barieră mare, mare, mare…şi aştept să răsară o maşină…şi chiar răsare una din partea cealaltă, o Pobedă neagră, că-s la modă şi la putere automobilele ruseşti, nu? O văd cum se opreşte în faţa zidului de târtani, mă umple frica, mă pitulez printre ierburi, în şanţul şoselei, îmi clănţănesc dinţii…Din maşină coboară nişte domni mari, deştepţi, la patru ace, ţepeni, cu aere superioare, parcă-s domni de plastic, parcă-s traşi în ţeapă…Şi eu dârdâi, mi-i teamă să nu-mi pice dinţii de atâta clănţăneală… Unul dintre samsari (cred că-i şeful celorlalţi) mă vede, zâmbeşte victorios şi mă cheamă la el: hai, vino, că ai muncit destul!…Şi eu, plină de spaimă, mă apropii de dumnealor şi le spun printre lacrimi: nu mă bateţi! nu mă bateţi! nu mă bateţi!…
Şi nu m-au bătut. Dimpotrivă. Chiar m-au mai întrebat câte ceva (cum mă cheamă, câţi ani am, dacă nu mi-i frică să stau singură pe şosea, şi eu le-am zis cu nu sunt singură, ci sunt cu vaca…) şi, apoi, unul a scos cinci lei din buzunar şi mi i-a dat, în semn de preţuire şi respect pentru munca mea, atunci, când eram mică, mică, mică şi-mi era tare, tare, tare…dor!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply