De regulă, sunt foarte atent pe unde calc, pe unde merg. Indiferent de loc, de mod şi de timp, indiferent de anotimp, mă uit la fiecare pas. Dar asta nu înseamnă că “stau” cu ochii pe pământ, că nu răspund la bună ziua celor din ce în ce mai puţini care mă salută. Şi nu înseamnă că nu-i salut şi nu-i respect pe toţi cunoscuţii, fie ei şi din tabăra adversară, ori tabăra duşmană. Cei care mă mai salută se împuţinează pentru că nu suportă nişte adevăruri zilnice şi eterne, pe care îndrăznesc să le “arunc” în faţa domniilor lor urâte. Însă, mă rog, e treaba lor, e de/mersul lor şi felul lor de a fi pe coordonatele propriilor lor persoane/personalităţi, nu?… Sigur că da! Iată, sunt pe stradă, merg andante înspre locul de oprire al autobuzului care mă duce la redacţie, în fiecare dimineaţă. Merg pe trotuar… şi-i foarte dimineaţă. Chiar se poate verifica proverbul acela cu “noaptea-în cap”. Sunt puţini pietoni. Şi sunt mulţi câini. Foarte mulţi. Stau tolăniţi peste tot, târcolesc, latră, “semnează” proprietăţi, cresc o droaie de pui. Nu pot spune că nu-s frumoşi. Sunt chiar mai frumoşi ca oamenii, nu? Iată, dacă nu-s atent, pot călca pe ăsta mărunţel şi alb, care doarme şi visează oase cu carne, căldură la iarnă şi urlete la lună. Ori pe ăsta negru şi uriaş, care zace lovit de jigodie şi-şi numără secundele de viaţă pe asfalt. Ori pe ăsta vioi şi stăpân pe sine, care-şi ţine mămăliga cu labele, muşcă din ea câte puţin, dar linge şi osul de lângă mămăligă. Ce deliciu… os cu mămăligă! sau mămăligă cu os, na! Şi ştiu că-i periculos să tulburi un câine de la masă. Mai ales că am o spaimă justificată în preajma şi printre mofturile acestor “prieteni” fundamentali, o spaimă care mi s-a fixat în oase atunci, când era cât pe ce să mă înfulece/să mă devoreze o haită asmuţită de nişte ciobani ticăloşi… Sigur că da! Mai am câteva minute şi ajung. Lătrătorii au rămas în urmă, dar se văd mulţi alţii “înmulţindu-se” mai încolo şi mai departe, fără să le pese de ne/păsarea celor de la ecarisaj. Se înmulţesc în linişte şi în sensul dragostei celor de la protecţia lor. Se înmulţesc în grup şi în deplină conştiinţă de rostul lor pe pământ. Iată, un “om de omenie” vâjâie o ghioagă şi o zvârle în mulţimea şi înmulţirea lor. Iată, alt “om de omenie” zvârle “fără nici o vină” o piatră în haită, cum “nevinovaţii” aceia după Maria Magdalena… Sigur că da… nu mă bag, fiindcă am simţit pe pielea mea ura şi răutatea acestor “oameni de omenie”, acestor inşi cu şlapi şi papuci, acestor pierduţi înfundaţi cu ţigări şi rachiu!… Stai să vezi!
*
Gata, mai am câţiva metri şi intru în perimetrul staţiei de autobuz. Măresc pasul fiindcă se face timpul de sosire a fiorosului drapat/mânjit cu pozele instinctelor primare. Dar nu-mi abat atenţia de la drum, mai ales că tare a plouat şi tare risc să dau prin gropi primare pline cu apă, risc să mă facă bleaşcă vreun sărit de pe fix primar la volan, vreun grăbit spre Nicăurea, aşa cum zice poetul Ion Potolea din Bereşti. Trebuie să circul mai repede, însă trebuie să-mi şi dublez prudenţa. Pentru că, iată, trotuarele şi străzile sunt invadate de melci grăbiţi (şi ei) spre Nimăcăieri, cum spune un Anonim folk… Sigur că da! Oare de unde au ieşit aceste gasteropode? Doamne, oare unde aleargă aceşti codobelci cu domiciliul “stabil” în spinare?… Brusc, îmi trece Ion Barbu prin scoarţa de sus: “melc, melc,/ codobelc,/ ghem vărgat/ şi ferecat;/ lasă noaptea din găoace,/ melc nătâng, şi fă-te-ncoace,/ nu e bine să te-ascunzi/ sub pereţii grei şi uzi…!”/… Sigur că da! Iată, nici unul nu se ascunde, nici unul nu face nici un pas înapoi, dacă merge înainte; şi nici unul nu face nici un pas înainte, dacă merge înapoi. Iată, fiecare îşi ţine şi îşi poartă patru coarne/tentacule în formă/semn de V(ictorie). Parcă fiecare ştie clar unde se duce. Nu văd nici unul speriat, gata să renunţe, gata să sară din karmă cum săream eu din căruţă, în copilărie. Şi nici nu se încurcă între ei, ca oamenii. Foarte mulţi îşi pierd viaţa (sau îşi câştigă moartea, nu?)… sunt striviţi de ştiinţă şi tehnică automobilă. Iată, câţiva au reuşit să traverseze. Nu se aşteaptă între ei, nu se aud alămurile izbânzii, nu flutură steagurile biruinţei. Dar nici nu înalţă vreo flamură albă. Viaţă şi moarte în mişcare, nu? Acceptate, nu?… Sigur că da! Nişte “oameni de omenie”, scuipând în toate direcţiile, calcă pe moluşte ca şi cum acestea ar fi nişte nimicuri, nişte substantive inutile, deşi unii dintre călcători halesc melci când vor să se spargă în figuri, să se dea importanţi la toarta vreunei madame prin saloanele înfumurării şi decadenţei “umane”. Iată, ronţăit de frica unui câine care mă urmăreşte vehement, îmi uit atenţia… şi strivesc un “melc, melc,/ codobelc”, ucid o spirală nevinovată, sfărâm o casă. Sunt un dobitoc, adică. Sunt dobitoc şi mă opresc. Mă opresc şi tac. (“A tăcea ca melcul”, cum sună vorba aia, nu?)… Ce să fac? Ce pot să mai fac?… Dacă există un blestem al melcilor, şi îi voi simţi răsuflarea până la propria-mi strivire?… Măcar, să trec pe la biserica preotului Mitică Luca şi a epitropului Emil Batog, şi să aprind o lumânare, nu?… Stai să vezi!
*
Da, renunţ la autobuzul de fără un sfert. Renunţ şi mă întorc să aprind o lumânare în memoria melcului, la biserica lui Mitică, fostul meu coleg în şcoala din Bursucani. Fiindcă în Bursucani am făcut şcoala elementară. Cătunul Zimbru nu are şcoală. Acest cătun e un fel de copie a imaginarului Macondo dintr-“Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez. Zimbru are numai schit de maici, fără maici. Şi trei fântâni. Şi mai are şi un drum şi jumătate. Drumul întreg e foarte mic. Drumul jumătate-i cât cel mare dat în două, bineînţeles. Zimbru are şi un deal. Şi o vale. Şi o salcie bătrână cât teiul lui Eminescu în vale. Valea se numeşte Valea Zimbrului. Dealul se numeşte Dealul Zimbrului. Are şi văzduh. Doamne, şi ce văzduh are! Văzduhul se numeşte Văz Duhul Zimbrului. Şi mai are şi o râpă cotită, lungă, mare, înaltă, multă şi adâncă. Râpa se numeşte Râpa cea Mare a Zimbrului. Perpendiculară pe ea, mai stă încă o râpă scurtă, dar destul de mare, căreia oamenii îi spun hurdudui. Această râpă scurtă şi destul de mare se numeşte Hurduduiul lui moş Gheorghe Mihai. Zimbru mai are şi câteva râpi în “construcţie”, pline cu salcâmi şi oţetari, balauri şi mierle, rugi de mure, baraboi şi măcriş, prigorii şi guşteri. Şi memorie. Memorie pitită în firide atemporale. Firide umplute cu puzderii de amintiri ale unei copilării devastatoare prin frumuseţe şi libertate. Zimbru nu are cimitir. Dar are morţi. Morţi de vază şi morţi de rând. Morţi care “se duc” la cimitirul din Bursucani, undeva, aproape de şcoală. Adică, vrei-nu vrei, chiar mort fiind, trebuie să treci pe lângă şcoală, să-ţi răscoleşti creierul “oprit” şi sufletul “dat”… şi, cât îţi cântă oleacă popa la cap, să recapitulezi fabuloasele zile cu domnul învăţător Lascăr Ciucă, domnul învăţător Ion Răşcanu, dar şi doamna învăţătoare Rodica Răşcanu… dar şi cu alţii plecaţi/rămaşi Undeva sau Nicăieri… Zimbru mai are şi o troiţă ctitorită de Victor al lui bădia Iancu Cujbă. Şi mai are şi câteva case. Şi câţiva oameni. Şi un tei uriaş la poarta şi în ograda lui moş Gheorghe Creţu, tei pe care l-a părăsit nu de mult şi a plecat să se hodinească lângă mama fratelui meu şi a surorilor mele. Iată, aşadar, ce bogat e acest cătun! Care cătun, vorba lui moş Creţu, încape într-o ţigară!… Sigur că da! Uite, aprind o lumânare pentru codobelcul ucis! Aprind şi una pentru culbeci vii. Şi mă rog încet, poate mai reuşeşte vreunul Marea Traversare!… Stai să vezi ce se petrece după acest ritual!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply