Nebunul

O bască cenușie îi acoperea părul alb, lung prins în coc. Însoțit de animale, cu o bâtă lungă de salcâm și-o pereche de ciobote peticite colinda dealurile și văile din Bălăbănești – de la Valea Recii, traversa Hraina, spre Valea Hobanei până sus în miriște la Gostat. Își ducea traiul într-o casă în paragină, ce fusese transformată cu timpul în adăpost de vite, acoperită cu tablă zincată năpădită de rugină . Avea o gradină imensă cultivată cu porumb, străjuită de salcâmi fioroși în care se pripășeau guguștiucii speriați de prăștiile plozilor din mahala. Undeva în dreapta casei de-a lungul huidiței creșteau întâmplător tufe frumoase de leuștean ce făceau cu ochiul gospodinelor de la stradă. În spatele casei, într-un chiler cu peretele de lut măcinat de vreme, căteva poloboace uscate de soarele nemilos adăposteau recolta de știuleți. Toamna târziu aduna hlujii din curte, îi legă cu iarbă lungă de baltă în malduri și-i stivuia în două glugi într-un colț de ogradă. Câte-un bostan rătăcit prin tarlaua de porumb se rostogolea iute sub glugi pentru a scapă de primul îngheț. Când iarna era lungă mai cumpară nătreț ca să iasă cu toate hăramurile în primăvară. Să fi avut vreo douăsprezece capete cu buhai cu tot.
Buhaiul era imperial! Avea o țeastă împodobită cu două coarne simetrice, un grumaz gros și-un trup imens acoperit cu o blană neagră enigmatică. Mergea, când amenințător când plictisit, în fruntea turmei călăuzind-o spre văile, bălțile și colinele din împrejurimi. Era mâna dreaptă a moșului.
Moș Costică era cunoscut în sat. Lumea îi spunea Nebunul dar omul era mai sănătos decât mulți alți consăteni. Avea rânduialala lui, nu deranja – trăia într-o perfectă armonie cu mama natură. Soarele îi era ceas, căldura animalelor – sobă pe timp de iarnă, iar laptele și mălaiul hrana de zi cu zi. Lumea nu-l înțelegea, dar nici el nu-i pricepea “progresele”. “Nebunul” întreba cu privirea cerul despre vreme nu asculta radioul. Asta-i bună, cum să-l asculte dacă nu avea nici radiou, nici electricitate! Păsările în pădure îi vrăjeau urechile, căprioarele pe dealuri îi urmau turma, vizuinile vulpilor îi stârneau curiozitatea nu avea el timp pentru Ceaușescu și conferințele lui. Era un om liber, societatea și colectivul nu i se potrivea căci era diferit ; era catalogat nebun.
Cum să strici florea Colhozului admițând un nebun în organizație? – argumentau mai marii locului, după verificările de rigoare din sanatoriu! De dragul vacilor nu a intrat când era sănătos, dacă o fi fost vreodată – șușoteau alții! Nebunul însă își are legea lui – își spunea zâmbind moș Costică dirijându-și cu măiestrie turma spre ochiurile cu iarbă verde ascunse prin râpi de dinții neiertători ai turmele de oi. Și totuși, perfidul Colectiv nu-l ierta. Particular fiind, printre puținii din sat, trebuia să-și achite înzecit dările la stat. Îi mai amenința cu măciuca de corn ascunsă prin poiată dar de scăpat tot nu scăpa. Până la urmă se obișnuise, el le creștea în legea lui – ei, cu legea lor, veneau și-i înjumătățeau turma .
Câte are, tovarășe, acum? … Raportori erau peste tot.

Epilog: Întâi s-a dus Colectivul, apoi ne-a părăsit și moș Costică. Salcâmii ce-i înconjurau gradina au fost arși demult, casa ce-i adăpostea cireada a fost distrusă, vitele au fost împărțite între neamuri, a rămas doar fântâna de la capătul huidiței construită de tatăl său ce-i poartă astăzi numele – fântâna de la Mănlache.

Notă:

Maldur(i) – reg., corect maldăr – grămadă de tulpini de plante secerate
Huidiță – reg., corect hudiță – ulicioară îngustă care servește drept trecere de pe un drum pe altul
Hluj – reg., corect hlujan(hlujeni) – cocean de porumb (după ce s-au cules știuleții)
Nătreț – reg., corect nutreț – hrană pentru animale
Chiler – reg., încăpere mică la aflată în dosul caselor țărănești folosit drept camară sau spațiu de locuit
Hăramuri – reg., corect haramuri – vite slabe, mârțoage, gloabe