Mă întorc de la Bereşti, cu căruţa. Spre Bursucani. Şoseaua-i cotită lin şi locuieşte pe alternanţa dintre dealuri şi văi mioritice minunate, lăsate de Dumnezeu să mire ochiul născut ori pripăşit în lungul şi-n latul acestui frumos picior de plai. Nu mă grăbesc. Încet sau repede, tot acolo trebuie să ajung. Roţile scrâşnesc pe nisip şi printre pietrele mai mici şi mai mari ale balastului adus din Poiana Vântului. Caii merg la trap. Şi, din când în când, prufnesc elegant, firesc, aşa, să nu ni se pară că suntem singuri, să nu ni se pară că ne-am uitat rosturile pe Rotundul de lut. Mă apropii de Cruceanu, un sat mititel, pierdut printre râpi şi amintiri, printre salcâmi şi răbdare. Gândurile-mi sunt la nenorocitul ăsta de război, care nu se mai termină!… Sigur că da!… Dinspre stânga, dintr-o viroagă, apare un militar neamţ. Zdrenţuit şi plin de răni, abia dacă mai poate merge. De fapt, nici nu merge. Dă numai din mâini. Dă numai din ochi. Îi văd pansamentele doldora de sânge. Cutremurat de scena tragică, mă apropii omul târcolit de moarte, să văd şi să aud exact ce şi cum, să înţeleg dacă pot face vreo ceva pentru soarta lui. Şi, deoarece pricep câteva limbi străine, aflu că neamţul fuge din calea armatei ruse şi nu mai poate îndura atâtea şi atâtea orori dezlănţuite de doi dictatori sceleraţi. În vorbe rare, cu glas ostenit şi tremurat, germanul condamnă războiul şi se roagă la Cel de Sus să ferească toată lumea de grozăvia unor astfel de măceluri, unor asemenea distrugeri instrumentate de lăcomie şi aroganţă, rasism şi minţi bolnave. Duce mâna în buzunarul dedesubt al vestonului şi scoate o poză. Plânge. Nu se poate stăpâni. Se uită la cei din fotografie. Şi plânge. Şi nu se poate stăpâni. Abia întinde braţul spre mine. Vrea să-mi arate poza. Şi o văd. Văd o femeie tânără, cu doi copii. Neamţul zice că-n fotografie stă nevasta şi copii lui. Şi zice că nu ştie dacă o să ajungă să-i mai întâlnească vreodată!… Sigur că da!… Îl iau pe umăr şi-l sui în căruţă. Aşez fân peste trupu-i sângerând, să nu se observe în cazul în care întâlnesc vreo patrulă de ruşi. Şi-l duc la Spitalul din Bârlad. Şi-l las pe mâinile medicilor, care şi încep să-l îngrijească, să-l îndrepte, să-l organizeze, să-l salveze, să-i suie lumină în ochi şi nădejde în suflet!… Apoi, nu mai ştiu nimic despre militarul neamţ!… Plec spre Bursucani, unde am casa şi familia, unde sunt preotul bisericii de aici!… Sunt Victor Răşcanu!… Mă aflu şi ne aflăm în primăvara anului 1944! Vin păsările dinspre miazăzi! Vin ruşii de peste tot!… Tu-i mama lui de război!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply