Mărțisorul – origine și semnificație

În vechime, pe data de 1 martie, marțișorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor și tinerilor – fete și băieți deopotrivă. Șnurul de mărțisor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb și roșu, sau în alb și negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Șnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruință ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireșii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, marțișorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în directia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele și dă-mi albetele”.

Unele legende populare spun că mărțisorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest șnur s-a adăugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Marțisorul ajunge să fie un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui.

Poetul George Coșbuc, într-un studiu dedicat marțișorului afirma: “scopul purtării lui este să-ți apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ți-l faci binevoitor să-ți dea ce-i stă în putere, mai întâi frumusețe ca a lui, apoi veselie și sănătate, cinste, iubire și curăție de suflet…Țăranii pun copiilor marțișoare ca să fie curați ca argintul și să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească.”

Cu banul de la șnur se cumpărau vin roșu, pâine și caș proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primăvara să aibă fața alba precum cașul și rumena precum vinul roșu.

Despre istoricul mărțișorului, Tudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin București”: “…La început, atunci când va fi fost acest început, marțișorul nu era marțișor și poate că nici nu se chema, dar fetele și nevestele, care țineau la nevinovația obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le păteaza pielea și nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” și făcând și de dragoste, au învățat fetele cu pistrui să-și încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala și centru ieșeau în martie cu firul la gât.
…Vântul ușurel de martie, care împestrița pleoapele, nasul și bărbia, se numea marțisor și, ca să fie luat răul în pripă, șnurul de mătase era pus la zintii de mart. Dacă mai spunem că firul era și rosu, înțelegem că el ferea și de vânt, dar și de deochi.”

Menționăm că la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara și iarna. Marțișorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste și bucurie.

Astăzi, valoarea mărțișorului începe să fie data doar de creația artistică. Se confecționează din orice și poate să semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma “Cândva, credeau în puterea magică a marțișorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace și a înghețat. Acum nu mai cred. Și nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.”

 Sursa: CreștinOrtodox.ro