O păpuşă vie zvârlită în iarbă îmi spune mai mult decât o păpuşă moartă frumos în landou. Zvârlită în iarbă, la marginea drumului, la marginea uitării, printre mărăcini şi resturi de cadavre animale, printre nouri de praf şi excremente. Şi cu mâinile rupte din umeri. Şi cu picioarele rupte din şolduri. Şi cu un ochi albastru. Şi cu un ochi scos. Şi cu hainele rupte. Dar vie. Mai vie decât mulţi dintre noi, cei care aruncăm aşa de uşor aceste simboluri ale curăţeniei, ale inocenţei şi copilăriei. Uite, această păpuşă abandonată dincolo de orice milă şi responsabilitate, această creaţie întru leagăn şi legănare, întru leagănul şi legănarea creaţiilor din carne şi oase, nici măcar nu mai poate cere ajutor, nici nu poate întinde o mână înspre trecătorii indiferenţi, grăbiţi spre nicăieri! Uite, lângă această păpuşă schilodită stă un câine jigărit, fără cucoană de companie, şi o păzeşte cu ghearele şi cu dinţii, nu cumva să vină alţi “câini mai bărbaţi” să-i măture alcătuirea îmbrăcată în rochie de stambă, s-o zvârle în tomberoanele nepăsării şi s-o care definitiv la marele gunoi al omenirii! Uite, stau şi mă uit la acest tablou terifiant, încerc să încropesc o idee salvatoare, încerc să iau cu mine această imagine…dar câinele mârâie persuasiv, împinge labele spre mine…semn că trebuie să mă îndepărtez ori să caut altă soluţie, altă metodă de convingere! Uite, vine un copil jigărit, răsărit ca din pământ, printre tufe schilodite de asaltul civilizaţiei, printre zgomot de buldozere şi iureş de manele, şi mă întreabă ce fac! Uite, îi spun ce fac: uite, puştiule, mă uit la păpuşa asta zvârlită în buruieni, mă uit la câinele ăsta care o păzeşte, mă uit la muritorii care trec la vale şi la deal, însă nici unul nu vede ce văd eu, ce vezi tu…! Uite, puştiul îşi şterge o lacrimă de pe obrazul haşurat de zoi şi singurătate, şi mă roagă să-i dau lui păpuşa şi câinele, s-o ducă şi să-l ducă la el, în ogradă…”că tata are groapă şi unelte de reparat câini şi păpuşi, că tata nu are bani să-mi cumpere câine şi păpuşă, că tata mă are numai pe mine, că mama a murit, anul trecut, de sărăcie şi de supărare…!”…Uite, puştiul zoios se apropie de câine, ăsta nu zice nici un ham, ia păpuşa şi se îndepărtează tustrei înspre imensitatea necunoscutului de lângă noi! Uite, puştiul se apropie de ograda uitării şi îmi face semn cu mâna, şi cu câinele, şi cu păpuşa!… Sigur că da: a venit toamna…şi văd cum se usucă şi cad ultimele clipe ale poeziei pe pământ!…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply