Undeva pe deal, vizavi de Teleancă, nu departe de ieșirea din sat, cum urci dealul spre Galați, trăia un om din aceia care erau odată, de neam răzeșeșc. Avea el o vorbă, din bătrâni, ce-o purta mereu căci nu era copil din sat căruia să nu-i spună nepot ca și cum ar fi fost moșul tuturor! Era o lege nescrisă a răzeșilor care încă se mai păstra. În familiile lor verii erau considerați rude de primul grad. La Bălăbănești, mulți copii se trageau din Balabani, Tășculești sau și din unii și din alții. Greu își părăseau bălăbăneștenii satul. Gândeau altfel bunicii și străbunicii noștri! Erau înfipți cu piciorele în pământul strămoșesc având frunțile ațintite spre Cer. Erau verticali în gândire și comportament iar atunci când se despărțeau unul de altul cereau ajutorul Creatorul!
– Doamne ajută Ioane! / – Doamne ajută Marie! /- Doamne ajută Gheorghe! / – Doamne ajută Ileană!
/ – Doamne ajută Vasile! …
Și omul ăsta despre care vă spun eu, era un mare meșter și se pricepea la toate celea și toate și le făcea cu mâinile lui și după gustul său.
Într-o zi de vară mai călduroasă, fără nici un norișor pe cer, bunicii mei luaseră via la prășit de-al doilea. Începeau postața din vale și săpau până ajungeau în deal, în hat cu Gavrilă Balaban … și tot așa până o terminau de la un capăt la altul! Cum eram în grija lor, după vreo câteva ore de alergat pe coclauri, obosit fiind, am adormit. Văzându-mă cu pleoapele închise bunicii mi-au făcut un culcuș la umbra unei tufe de stejar care amintea de falnicii stejari seculari ce-i întâlneai odată la tot pasul. Numai că soarele, “bată-l să-l bată”, le-a stricat planurile. Ei săracii s-au luat cu treaba și-au uitat de mine acolo în frunzăriș și nu după mult timp m-am trezit cu capul descoperit în bătaia astrului nemilos. Și uite așa m-am procopsit cu o insolație de toată frumusețea de nu mai știa bunica pe unde să alerge și ce comprese să-mi mai pună.
La vreo două – trei zile după ce-am scăpat de febră și m-am întrămat un pic, un om nu prea înalt de statură vine în vizită la bunici cu treburi. Mă vede slăbit și mă ia la întrebări cât ai clipi:
– Da ce-ai pățit nepoate, de ce ești așa abătut? … mă iscodi el cu o voce blajină.
– Eu stăteam cu capul plecat pe prispa chilerului și fără a-mi ridica privirea din mâini am bolborosit ceva timid.
Bunica sări repede să mă scoată din încurcătură și-i povesti străinului toată pățania. Nea Ticu, căci așa îi spuneau cunoscuții, îmi ridică bărbia cu palma lui mare și aspră, mă cercetă cu ochii lui pătrunzători și-mi spuse:
– Nu te teme nepoate ca-i să te faci bine. Mâine o să trec pe la tine să-mi spui ce năzdrăvănii ai mai făcut iar dacă o să vorbești mai mult o să-ți aduc un borcănel de miere de albine! Să știi de la mine că mierea de albine face bine și că albinele fac numai bine, … spuse el de data asta pe un ton mai hazliu. Binele vine de la …. albine,… să nu uiți asta niciodată nepoate!
Micuț fiind, nu prea îmi mai aduceam aminte să fi gustat înainte miere de albine, dar atât de convingător fusese oaspetele bunicilor că dintr-o dată parcă îmi doream să vină ziua de mâine. Și uite așa, am adormit cu gândul la borcan!
A doua zi m-am trezit de dimineață tot cu borcanul în minte. Trecuse de ora zece, soarele era sus demult, orătăniile goneau gălăgioase dintr-o parte a alta a ogrăzii pe cărări bine știute iar eu stăteam pitit lângă porțile mari de salcâm văruite în alb așteptându-l pe nea Ticu. Numai că un gând mi se înfiripă rapid în minte. Dacă nenea ăla puternic ca un urs nu o să mai vină? Dacă m-a uitat? Să mă fi uitat? Dacă m-a păcălit, cum mă păcălea bunica cu pastilele? Eram în încurcătură și oarecum rușinat că am încredere în străini. Doar mi-au spus bunicii să nu am încredere! Și totuși nu era străin, îl cunoștea bunica! Trebuia să o întreb pe ea. M-am strecurat prin portița strâmtă a ariei, am închis-o să nu intre găinile în tabla de ceapă și m-am dus direct în grădina din spate unde era nucul cel mare. Bunica culegea niște păstăi de fasole să le gătească cu usturoi. Cu ea mă înțelegeam de minune, mă mai păcălea ea dar cu asistenta din sat nu i-a mers niciodată. Și cum îmi pregăteam cuvintele să o-ntreb despre borcanul cu miere, hop că intră pe poartă un halat alb!! Te gândești la lup și lupu-i la ușă!
Atât mi-a trebuit! Când vedeam halatul alb în față ochilor aveam o singură scăpare – vârful agudului printre crengile înfrunzite. Nu m-am dat jos până când nu am auzit-o pe bunica zicând :
– Lăsați d-na Grigoriu că l-o vaccina maică-sa la Galați!
Și parcă o aud pe d-na Grigoriu spunându-i, cu o voce gravă, bunicii:
– Doamna Butunoi să-i facă Violeta injecția, vă luați de o grijă. Dacă se taie într-o tablă ruginită este periculos!
– Măi Aurica dacă se taie vin la poartă la tine că stai patru case mai la vale. Acum e cam slăbit de la insolație și fuge de injecții ca michiduță de tămâie. Iar e prin vârful agudului și nu-l dau jos până nu pleci nici cu prăjina cu care bat nucii.
Apoi au mai sporovăit ele de ale lor, i-a pus bunica o sticlă de un litru cu lapte din mulsoarea de dimineață și a plecat. Eu eram de strajă în agud, cu un ochi la poartă și cu altul patrulam asfaltul de la deal la vale după oaspetele de ieri al bunicilor. Eram mulțumit că am scăpat de seringă, dar gândul îmi era tot la borcan.
Trece și amiaza. Încet, încet m-am luat cu una cu alta și am uitat de miere. Orătăniile dădeau semne de oboseală, cloștile se-ndreptau cu puișorii spre coteneață, rațele cu gușile pline ochi mai ciuguleau câte o agudă prin curte, porcii stăteau tolăniți cu capetele în coteț așteptând o adiere de vânt răcoroasă sau vreo găleată de zoaie iar în grajd, Trotinel nu mai avea stare.
Un lătrat puternic mă oprește din treburile mele cotidiene. Soarele era deja sus și vaccile se întorceau de la păscut. Mă grăbesc să-l liniștesc pe Codilă. Nu dau să ajung la poartă și-n mijlocul ogrăzii dau nas în nas cu …
– Intră măi Ticule, se aude instantaneu îndemnul bunicii din fața chilerului!
– Nu mai intru că-i târziu, îi răspunde el în timp ce îmi pune în mână un borcănel împachetat într-un ziar.
– Ai grijă să nu-l spargi, că albinele au cules toată noaptea și astăzi toată ziua ca să ți-l umple ! … spuse el chicotind. Să nu care cumva să-l mănânci tot că dacă află albinele că ești lacom nu-ți vor mai trimite nimic, niciodată!
– Să spui bodaprosti nepoate că așa se zice! Sănătate și Doamne ajută! .. spuse el depărtându-se grăbit spre poartă.
– Bodaprosti nea Ticule! .. îi răspunsei eu cu voce tare, bucuros fiind că mă procopsisem cu borcanul în mână.
– Să fie de sufletul lui Ion nepoate, auzii vocea lui serioasă de la tărașul porții!
Am îndepărtat ziarul și am rămas cu borcănelul de lichid cleios în mână. Mă uitam prin el la soarele roșiatic ce cobora încet, încet peste deal, spre Bălășești. Devenise o jucărie pe care o întorceam mereu ca pe o clepsidră grăbită ce măsura asfințitul deasupra Bălăbăneștiului. Și soarele cobora între dealuri iar mierea se-ntuneca-n borcan anunțând invazia nopții. Gata! S-a ascuns, nu-l mai vedeam.
Am alergat spre chilerul bunicilor. Prin ușa deschisă vedeam cum lămpile se chinuiau să împrăștie o lumină caldă în micuța încăpere. I-am întins borcanul bunicii, bunicul mai zăbovea pe afară. Intra mereu ultimul în chiler, astupa la coteneață să nu intre vreun dihor.
Anii au trecut. Deseori îl vedeam pe nea Ticu pe stradă, când la deal, când la vale. Albinele lui nu și-au mai amintit de mine însă, eu, îmi voi aminte mereu de el, de albinele lui și de primul borcan cu miere pe care l-am ținut în mână.
————————————————————————————————————————————–
Anul 1993. S-a întâmplat ca într-o vacanță de vară bunicii să se împace cu nea Ticu să le bată tabla pe casă. Și iată-mă, peste ani, mă reîntâlnesc iar cu “moșul” copiilor din Bălăbănești în ograda bunicilor. A măsurat el din priviri coșul casei, m-a măsurat și pe mine tot cu aceeași privire statornică și pătrunzătoare, sa-nvârtit în jurul casei și după ce-a văzut cum stau lucrurile i-a spus bunicului:
– Nea Vasile, eu o bat dar coșu-i înalt și eu îs rotofei, așa că îmi dai mata nepotul ăsta să m-ajute că-i mai sprinten și măcar de scară să-mi țină! Fără el nu mă-mpac cu mata, că nu pot singur și mă și plictisesc!
– Și uite așa m-am angajat ca ajutor la nea Ticu, un fel de băiat de dat la mână. Să fiu sincer mă bucuram că mai învățam câte ceva și-mi făcea plăcere să-i ascult vorba. Avea un fel al lui de a spune lucrurilor pe nume, fără prea mai rețineri și ocolișuri și era tare îndemnatic. Se-nvârtea în jurul unei mese de metal tăind, îndoind și bocănind tablă după tablă pe care le stivuia ordonat în grămezi de șorturi, foi întregi, jumătăți, chingi și câte și mai câte!
– Nepoate întâi bați șorțurile de jur-împrejurul casei. Apoi începi de jos cu foaie-ntreagă o prinzi în trei chingi să nu o ia vâtul ; jumătatea o prinzi în două chingi apoi continui cu: foaie-ntreagă, jumătate … până sus pe coamă. Rândul următor începi cu jumătate de jos și tot așa.
– Nepoate, nepoate … meseria se fură, spuse el trăgându-și răsuflarea când ajungea cu rândul sus.
Și făcea ce făcea iar când venea pauza, ca din senin – ba din deal, ba din vale, se ivea câte-un consătean pe șoseaua ce unea Galațiul cu Bârladul!
– Da unde-ai plecat Mărioară la vreme de seară?!! … o luă la cercetat nea Ticu.
– Măi Ticule eu mă duc după borș cam tăiat un cocoș frumos! … i-o întoarse ea râzând.
Apoi, atât i-a trebuit lui nea Ticu! Un pic de gaz pe foc și o parteneră de vorbă care taie cocoși!
– Mărioară, Mărioară/ Te plimbi ca o coțofană/ Toată ziua stai acasă/ Ești și nițel cam șireată/ Pune iute paie pe foc / Și-i fă lui Gică un scrob / De-o veni și te-o găsi / Noaptea, la borș prin vecini/ Tare s-o mai supăra/ Cu nuia te-o mângâia/ C-o trudit la magazie / Cărând puf de păpădie/ Cu șaretuța lui Moacă/ De-o făcut beșici în talpă! … și tare mai chicotea nea Ticu când vedea cum Mărioara, fără să mai sufle o vorbă, face stânga-mprejur și grăbește pasul spre propria-i bătătură!
– Nepoate ține scara să cobor! Mai batem un rând dacă vrem să spună lumea c-avem spor!
– Mai batem nea Ticule!
– Hai că la vreme de seară lumea bună circulă!
Și iar începem de jos, cu o jumătate, apoi o foaie-ntreagă, și tot așa până sus, de unde nea Ticu cocoțat ca un curcan pe cozorocul coteneții îl zărește la o aruncătură de băț pe Saliță!
– Da unde te duci Marcele cu pas așa hotărât de parcă ai vrea să te-ntorci de unde-ai plecat?!!
– Nea Ticule să vezi, că o fi, că o păți … pân la deal la o țigară, să iau aerul satului! E un post acuma nou tv Vaslui unde se dau filme bune! … îi răspunse el cu o voce interesantă.
– Tv Vaslui zici tu acolo? Carevasăzică te uiți la tv la Vaslui în cursul săptămânii?! Te pomenești că duminică te spetești în pârloaga din imaș?! La Galați, nu-ți mai place la film, ai?!! Acum ești cu Vasluiul?!! Măi Salița om cu cap / Butoiul l-ai înfundat?! / Dacă l-ai lăsat în soare / Gheorghe o să te-omoare/ N-are un să-și pună vinul / Cărat de la MAT cu kilul!
Nici nu-și termină bine nea Ticu spusele, că Saliță se și făcu nevăzut, grăbind pasul la deal. Și uite așa îi lua el la cercetat pe toți care treceau pe stradă și cum găsea câte unul care umbla brambura prin sat fără treabă îl și lua la-ntrebări.
Se așternea noaptea peste o zi călduroasă de vară. Cu pași grijulii coborâ jos de pe casă.
– Nepoate asta-i tot pe astăzi. Cu ajutorul lui Dumnezeu om vedea-o învelită. Vezi tu, așa cum ți-am spus meseria nu se-nvață, se fură cu ochii dar și cu mâinele. De mâine schimbăm rolurile tu bați tabla iar eu țin scara și mă ocup și de megieșii mei de pe stradă. Terminăm casa de învelit când vom avea amândoi două-trei unghii vinete de la muchitor și de la ciocanele astea de lemn.
Anii au trecut, nea Ticu a trecut demult dincolo, lumea bună de odinioară s-a rărit! Ici și colo mai vezi câte unul care să-ți mai dea bună ziua. Cât despre: Doamne ajută Ană! Doamne ajută Grigore! Doamne ajută Catincă! Doamne ajută Petrache! am cam uitat cu toții. Pe Catinca, Grigore, Safta, Gheorghe i-am înlocuit cu Sarah, Giuliano, Albertina, Michael … iar în loc de Doamne ajută, dăm like-uri!
Text: Florin Munteanu
Leave a Reply