Mă duc să-mi aduc aminte şi să ascult glasul fântânii

Ieri (exact în marginea punctului unde am găsit demult o lacrimă a mamei pe costişa cu ciuperci, pe cărarea aceea şerpuitoare atunci şi acum)… mă duc să-mi aduc aminte şi să ascult glasul fântânii din care am băut de atâtea ori şi sub salcia căreia am stat la umbră şi m-am pierdut în uitare… Toate sunt la locul lor. Nu lipseşte nimic. Nu lipseşte nimeni. Iată: orizontul stă pe vârful dealului, capătul văii se află departe, râpa mă aşteaptă ademenitoare şi misterioasă, animalele pasc frumos şi nestingherite de lupi şi hoţi, copiii sunt mulţi şi cu privirile nejefuite de viitor!… Iată: băiatul acesta citeşte “Ileana Cosânzeana”, dar păzeşte şi vacile să nu intre în lucernă, că se umflă şi pocnesc (şi adio, lăptic! şi chelfăneală cât casa!)… Iată: fata aceasta leagănă pe picioare o păpuşă de cârpă şi-i citeşte “Prâslea cel voinic…”, dar are grijă şi de viţel să nu sugă tot laptele mă-sii, fiindcă…(pasul şi lovitura!)… Iată: nişte oameni trec (vin şi se duc) încolo şi încoace, fără să urle, fără să scuipe, vorbesc în şoaptă, se înţeleg!…

Uite, exact în locul unde lacrima aceea a mamei se uita la mine şi mă ruga să ţin minte că sacrificiul şi respectul sunt singurele condiţii ale iubirii şi frumuseţii, văd o fetiţă cu rochiţa decolorată de soare şi de atâta purtat, o întreb cum o cheamă, îmi răspunde…cu genunchii zdreliţi, cu gleznele julite de atâta umblare pe Ciuta, pe Negraia, pe Zăpodie şi pe alte coclauri binecuvântate, zice că-i din Rădeşti (ce fetiţă micuţă şi veselă, cu ochi mari şi luminoşi, firavă ca o aripă de libelulă, cu picioarele goale, cu o păpuşă de cârpă în buzunar, cu sufletul mai mare decât trupul!)…Culeg un morman de ciuperci (ce bucurie o să fie acasă! o să mă admire mama! şi tata! şi fratele! şi surorile! o să avem ce pune pe plită! o să mă spună mama prin sat! şi eu am să umblu înfumurat pe uliţă!!)…şi le înşir pe fire de coada-şoricelului, le înşir încet, cu grijă, să nu se rupă, să nu se strice! fac foarte multe şiraguri, le număr, fata se uită la mine, eu mă uit la fată, îmi trece prin minte să-i dau şi ei un şirag, două…(cred că şi ea gândeşte la fel, nu?)…la urma urmei, ce să fac eu cu atâtea ciuperci? că doar am mai mâncat şi ieri, da? că doar nu vine sfârşitul ciupercilor, nu?…Da, sigur că da! îi dau două şiraguri, dar ea ia numai un şirag (nu lăcomeşte, ca mine!)…se bucură şi pleacă zburând spre casă!…Mai târziu, aflu că fata ajunge în ogradă şi, în loc de ciuperci, pe coada-şoricelului sunt înşirate perle!…şi nu ştie ce să-i spună mamei sale atunci! poate ştie acum! poate nu ştie nici acum!…

Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați