Lectură şi foame pe genunchiul piciorului de plai (I + II)

Pe lista (nescrisă) de priorităţi, foamea ocupa (totdeauna) ultimul loc. Celelalte activităţi (foamea este o activitate, da?) se află pe primele locuri, iar prima dintre primele se numeşte muncă. Joaca nu-i trecută pe listă, dar o întreţinem şi o întrebuinţăm fraudulos, cu orice risc, cel mai mare dintre acestea fiind chelfăneala însoţită de muştruluială şi de promisiunea “îţi pun pielea pe gard!”, promisiune mereu amânată, dar prezentă în aer, în apă, pe pământ, în somn, în ghiozdan, în călimară!… Munca (încă de pe atunci, pe cale de dispariţie) este valabilă numai pentru cei săraci, chiar dacă sunt “spirt” la şcoală, cum zice învăţătorul Ion Răşcanu. Norocul tarlalelor este că cei bogaţi sunt foarte puţini, şi de aceea pârloagele sunt rare, dealurile şi văile sunt organizate ca în moleculă, chiar dacă CAPeul este considerat un fel de bau-bau în ochii capitalismului mondial!…

Iată, suntem la prăşit păpuşoi pe Lacuri. Rândurile-s foarte lungi, nu li se văd capetele. Prăşim mult şi bine. Nu înjurăm, nu blestemăm. Şi ce soare! Şi avem grijă şi de vaci, că laptele-i baza familiilor noastre, adică acele cu copii mulţi şi venituri puţine! Cei care merg la şcoală dimineaţă, prăşesc după amiază. Şi invers. Şi trebuie să şi învăţăm! Şi trebuie să şi scriem temele! N-avem voie să spunem că n-avem timp, să cârtim, să facem mofturi, pentru că “îţi pun pielea pe gard!” vibrează peste tot, asigură curăţenia şi ordinea în mintea şi în trupul nostru prichindel, chiar dacă sufletul ne este bântuit de boroboaţe şi dodii (copilăreşti, bineînţeles)… Da, prăşim cu norma stabilită de mama! Prăşim bine, nu în ciuda sapei şi a şefului de tarla, nu în dorul leliţei, nu negru peste verde! prăşim cu tragere de inimă, cum se spune! prăşim şi recităm poezia, rezumatul, lecţia, tema învăţată/scrisă aseară, la lumina lămpii cu gaz, la lumânare, la focul din vatră, la candelă, la revărsarea lunii, la lumina ochilor mamei, la tot ce îndrăzneşte să facă scânteie şi lumină!…Mai şi mâncăm? Sigur că da! Să vedeţi (mâine) cum păcăleam foamea…şi cum nu am suferit (şi nu am murit) niciodată din cauza dumneaei!

Sigur că da! După atâta muncă (pe bune) luăm (cam una pe juma de zi) o pauză de tras sufletul (cum se zice aici, nu acolo), de reglat (reanimat) inspiraţia şi expiraţia, adică. Dacă tot ne hodinim, hai să şi mâncăm, nu? Stăm la umbra unui tufar spontan sau luat de noi (de pe râpă) şi înfipt în prăşitură, facem glume sărate, păpuşoii cresc şi bat din frunze întru slava cerului… hai să mâncăm, da?… Dacă avem borş în sufertaş şi mămăligă în şervet şi un snop de ceapă verde, e mană cerească!… Dacă avem oala cu chişleag, ori oala cu chisăliţă, ori ultimul ou de la ultima găină, e de două ori mană cerească!… Dacă nu avem nici una dintre variantele amintite, aplicăm planul de rezervă, adică planul cu care suntem obişnuiţi, planul (aproape) zilnic (de sezon, bineînţeles)!…

Planul este foarte simplu şi uşor de pus în aplicare, mai ales că Cel de Sus a dat pentru Cel de Jos o mulţime de posibilităţi pentru realizarea acestui plan vital. Deoarece, la marginea infinitului cu păpuşoi, funcţionează perfect coasta şi valea cu de toate. Aşadar, alergăm la marginea infinitului (o nimica toată, pentru entuziasmul nostru umplut cu tot ce-i mai bun din tabelul elementarului Mendeleev). Aici, măreţia liniştită a poghiazurilor ne întâmpină cu de toate (în afară de pâine şi sare): măcriş normal, hrean, păpădie, măcrişul iepurelui, ciuperci, baraboi, traista-ciobanului, troscot, coada-vacii, cânepă, lucernă, lumânărică, gorgoaze sălbatice, bureţi, coada-şoricelului, susai, coada-calului, cicoare, ceapa-ciorii, volbură… Mâncăm la faţa locului, ori luăm cu noi (luăm câte un maldăr, să nu lăcomim şi să nu facem risipă)…Şi mâncăm, şi ne ustură gura şi ochii, şi ne curg lacrimile (lacrimi verzi, nu din astea, banale)…şi ne tăvălim de râs că nu păţim nimic, nu ne taie la burtă, nu ne vâjâie căpăţâna…dimpotrivă, parcă suntem (mai) lucizi, ne sticlesc irisurile ca la cotoşmanii cotropiţi de admirare şi devastaţi de iubire!…Sigur că da! ce, animalele şi păsările noastre de lapte, de carne, de ouă, de povară…nu mănâncă (gratis) aceste substantive, şi nu păţesc nimic? şi, başca, ne mai şi suportă hachiţele, înjurăturile, blestemele, ciomegele, mofturile şi apucăturile noastre de hominide cu şcoală şi ştaif! Nu?

Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați