Sub un vișin sucit de soartă, pe leațurile de salcâm ale unui gard de scândură de plop, doi băieței așteptau cu urechile ciulite să treacă câte-o mașină. Era un început de toamnă, cu soare cu dinți și ploi lungi, reumatice.
– Vine una verde! Zise unul din ei ..
– Ba nu! Una roșie! Zbieră celălalt! Își continuară jocul până când plictisiți de așteptare o tuliră pe sub agud, în spatele chilerului, să prindă câte-o rață din cârdul zgomotos ce se apropia de teică. Rățoii frumos pătați în culori vii, atrăgătoare, erau ”vânați” cu insistență de cei doi.
Rar treceau mașinile pe drumul ce leagă Galațiul de Bârlad – rar, căci mașinile erau puține, benzina la cartelă, iar circulația era restricționată de ultimul număr de pe plăcuță. Trenul, bătrânul tren personal, era unica șansă pentru cei ce locuiau în Bălăbănești și-n împrejurimi. La șase kilometri de intrarea în sat, exact pe linia ce desparte Vasluiul de GalațI, o gară micuță, cenușie își aștepta tăcută dimineață de dimineață pasagerii ce coborau cu noaptea-n cap, grăbiți de ceas, pe jos sau cu căruța de pe clocaurile Tutovei.
Spre primul tren plecai pe la trei dimineața, să fii sigur că-l prinzi. Pornirăm și noi greoi fară entuziasm într-o dimineață răcoroasă de septembrie. Cu câte două genți încăpătoare, agățate de mâini, am părăsit ograda, nu înainte de a ne lua rămas bun de la Codilă, prietenul nostru de joacă, ce-și părăsise culcușul de sub coșar, mirat de plecarea noastră neprevăzută. Simțea, banditul, că-l părăsim o vreme. Ca un prădător veritabil, mai ieri sărise gardișorul ce despărțea gradina din fața ”casei” de ogradă, direct în capul lui moș Petrache. Intrase pe poartă să ne aducă noutăți de la pelerinajul său la mănăstirea Agapia, dar nu apucase, căci maestrul Codilă, pe tăcute, îi agăță pălăria de pe cap, băgându-l în sperieți pe bietul om. Ce om era moș Petrache! Un suflet frumos, senin – plin de Dumnezeu. Ultima dată venise să ne anunțe că ne va părăsi. Mai în glumă, mai în serios l-am tras de limbă să aflăm mai multe. Pentru el cuvântul era zidit Sus. Cu chipul luminat de veșnicie ne-a mărturisit că Domnul și-a coborât îngerii pe o rază de lumină caldă în căsuța lui frumos împodobită cu oglinzi înserate în tencuiala pereților exteriori, să-l anunțe că misiunea lui pământeană se apropie de sfârșit, iar Curtea Domnului îi este larg deschisă. A fost ultima dată când i-am auzit vorba dulce, căci, câteva zile mai târziu, într-o tăcere deplină, și-a luat rămas bun de la tot satul.
Am părăsit cu greu curtea, pornind agale, pe asfalt, spre gară. Era întuneric, câteva luminițe aruncate răzleț, ici și colo, mai tăiau din negura nopții. Sus la Cruce, lângă Mat, parcă se mai întrezărea o mogâldeață ce mărșăluia paralel cu drumul. Hotărâsem să mărim pasul, poate ne-o surâde norocul și ne-om căpăta cu tovarăși de drum până la tren. Cei antrenați, navetiștii cu geanta pe umăr și ruta memorată aveau să ne ajungă rapid din urmă.
Leave a Reply