Pregătesc cercul. Cercul trebuie pregătit bine, să nu mă lase în drum. Mă uit la cerc. Are tot, deocamdată. Are centru, chiar dacă nu-l văd. Are rază. Nici pe asta n-o văd. Că nu-mi intră în ochi, cum razele de soare, de lună, de lampă… Are şi trei virgulă paisprezece… (aşa zice fratele meu mai mare, Nicolae, că-i la şcoală, nu ca mine, nicăieri!)…!
Pregătesc cercul. E de la căruţa bunicului Ion. Că bunicul a murit, iar căruţa a rămas vai de inima şi obezile ei! L-am furat într-o seară, din cui, când bunica Elena, cea mai harnică şi demnă văduvă din deal, era plecată să-i dea mama oleacă de mâncare. Bunica a văzut că-i cuiul gol, dar nu m-a ghicit. Dacă mă ghicea, o păţeam tare de la mama. Mă bătea de-mi săreau şi cercurile, şi doagele, şi gărgăunii din cap…!
Gata, cercu-i gata de drum, îmi dă senzaţia că nu merg pe jos, că mă duce ceva/cineva, cum pe alţii îi cară căruţele, caii, bicicletele, automobilele, măgarii, gândurile!… gata, pornesc, trebuie să merg în recunoaştere, să văd unde stă orizontul, să văd câtă distanţă-i până acolo!… că aşa a zis mama: “dacă te ţii de dodii şi de baliverne, te fugăresc până la orizont!…” gata, lungimea cercului zbârnâie, aria cercului se aude revărsându-mi în urechi şi în suflet prima şi cea mai frumoasă simfonie a copilăriei!… uite, depăşesc o căruţă, depăşesc o bicicletă, depăşesc un iepure!… că merg pe şosea, spre răsărit!… (întotdeauna, nu ştiu de ce, am crezut că orizontu-i la răsărit, că orizontul răsare din Rădeşti, că locuieşte pe Dealul Ciorii)… Intru în Rădeşti, dinspre Ghibarţ… şi mă opresc să-mi trag sufletul în faţa porţii lui nea Mihai Boza! mă uit în jur, poate mă vede vreun gospodar, şi mă admiră, şi îmi laudă cercul! poate mă vede… sigur că da, mă vede o fata îmbrăcată în rochie de stambă arsă de soare, mă vede cu picioarele goale, vine cu picioarele goale, are şi ea cerc pregătit de mirare şi de alergare pe coclauri încărcate numai şi numai cu nu-mă-uitare!… are cerc de la plita pe care, mai târziu, maică-sa Măriuca avea să fiarbă (la foc mic) sarmale pentru propria-i moarte (la foc mare)… şi zice că vrea să meargă şi ea cu mine, să vadă şi ea ce face, ce este, cum este şi ce se spune despre orizont!… şi mergem, şi mergem, şi mergem!… şi nu mai ajungem la orizont!… (oare o fi plecat în altă parte? oare o fi furat cineva orizontul?)… ne oprim, ne hodinim!… şi o aud (şi acum!): “gata, lăsăm cercurile, cred că la orizont nu putem ajunge decât pe jos!”… Sigur că da!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply