La ciuperci

Era abia ora trei dimineața. Mergi ? – se auzi șușotind un glas blând la capul lui. Da, răspunse indecis nepotul. Păi atunci hai! Hai! – că le culeg mocanii și mergem degeaba. Greu. Tare greu. Trebuia să se trezească.
Bătrânul era demult în picioare. Se trezea fără ceas. Nu știu cum reușea! Parcă mai acum cinci minute se băgase sub plapuma grea, umplută cu lână de oaie, nu înainte de a-și face rugăciunea de seară și numărul complet de mătănii. Era credincios. Avea o datorie față de Cel de Sus. Micuța cărticică de rugăciuni ce-o purtase cu el pe front îi salvase viața. Deși nu o mai avea – le memorase pe toate. Era ferm convins că doar prin credință poate ajunge la bunul Dumnezeu. Purta pe cap o căciulă maronie din blană de miel roasă pe mărgini. O maletă cu gât lung ș-un pulover de lână aspră îi acoperea corpul încă atletic. La mijloc, brâul alb înfășurat strâns îi proteja spatele. Pantalonii de stofă groasă ce-i intrau în ciobote stăteau prinși în jurul brâului cu o curea veche, lată. Între curea și brâu în partea dreaptă stătea ascunsă sub boandă o secure mică cu muchea tocită și coadă luciosă. Nu pleca la drum fără secure, trebuia să fie pregătit căci nu știa ce îi iese în cale. Echipați cu două traiste încăpătoare, într-o liniște deplină părăsiră curtea. Mergeau amândoi tăcuți până la huidiță ca nu cumva să trezească câinii oamenilor din sat. Abandonară asfaltul ce șerpuia indecis printre gospodăriile delenilor și intrară pe poteca bătătorită de pașii cărăușilor de apă. O apucară spre fântâna din spatele grădinii lui moș Mănlache, trecură râpa și de acolo în împărăția ciupercilor – pe dealuri spre liziera pădurii. Era o dimineață magică, vântul nu adia deloc. Aerul curat, proaspăt după ploaia scurtă de la miezul nopții te înviora. Nu era frig. Cizmele de cauciuc scârțâiau zgomotos pe covorul amestecat de rouă și picături de ploaie. Cerul era împănat de sclipici. Luna părea plină. Vedeai totul împrejur. Primăvara, nemulțumită de sosirea verii, privea iscoditor albastrul cerului în căutarea unui crâmpei de nor sau a unei pale de vânt. Era disperată, dorea cu îndârjire o păsuire – a treizeci și doua zi a lunii Mai. Mergeau la distanță de câteva prăjini bune unul de altul cu privirile aruncate la întâmplare spre posibile insulițe albe ascunse adânc în pătura de iarbă verde. De obicei cunoșteau locurile unde apăreau gingașele umbreluțe de culoarea laptelui. De multe ori însă le găseau unde te așteptai mai puțin, pitite după smocuri de iarbă înaltă sau protejate temeinic de câte-un scaiete uscat, nemilos. Pe măsură ce urcau și coborau dealurile spre valea Recii, zeci de pălărioare de diferite mărimi se așezau cuminți una lângă alta în sacoșile neîncăpatoare ale celor doi căutători. Era o plăcere să vii după ploaie. Recolta era proaspătă și din abundență. Mai sprinten și cu mai multă șansă băiatul și-a umplut sacoșa. Apoi își scoase flaneaua, îi înnodă cu tărie mâinicile în jurul gulerului continuând cu încăpățânare căutările. Erau momente magice. Pur și simplu nepotul alerga de pe-o coamă de deal pe alta în căutarea nobilelor pălării. Erau și dezamăgiri. Nu de puține ori bureți mari, urât mirositori îl derutau irosindu-i energia. Chibzuit, bunicul avea rânduiala lui, cunoștea  după ”semne” tablele de ciuperci și locurile lor preferate. Un vechi măcieș singuratic, o scobitură în deal, o coastă mai abruptă, un petic de iarbă mai întunecat se dovedeau a fi locuri unde ciupercile se ascundeau de razele nemiloase ale soarelui, nu însă și de mâna aspră a bătrânului.
Era o binecuvântare să vezi soarele răsărind deasupra pădurii. Odată cu ivirea zorilor, o luară la pas înapoi spre casă  de-a lungul văii străbătută de un pârâu cuminte spre fântâna ce-i aștepta cu apă rece și gustoasă. Împovărați, urcau gâfâind spre izvorul ascuns în tubul de beton de la mijlocul dealului. Ajunși la fântână nepotul prinse găleata de metal ce atârna de lanțul legat de cumpăna strâmbă ; ajutându-se de corp, o împinse în jos privind cum căldarea se scufunda zgomotos în apa jucăușă. Apoi, cu ceva greutate o trase la suprafață. O înclină în așa fel încât să poată sorbi lichidul miraculous. Fântâna lui moș Manlache, avea o apă apreciată de sătenii din preajmă, foarte bună pentru spălat covoare sau rufe și fiert păsări bătrâne sau fasole veche. Se lumina. Cu sufletul tras, bătrânul o apucă pe cărare la deal, spre huidiță. Băiatul se urni din loc urmându-l tacit. Treabuiau să intre pe poartă înainte de a-și da oamenii vacile la cireadă.
Epilog: În Bălăbănești mersul după ciuperci era un fel de obișnuiță pentru copiii ce-și petreceau vacanțele la bunici, la țară și pentru cei cărora le plăceau ciupercile și mersul pe jos. Era chiar și o mică competiție între căutători. De obicei ciupercile se coceau pe plită cu puțină sare până ce se umpleau cu o zeamă deosebit de gustoasă. De asemeni bălăbăneștenii găteau mâncăruri de ciuperci respectând calendarul bisericesc: duminica – pui cu smântână și ciuperci, miercurea și vinerea – ciuperci fierte  cu usturoi verde, sau urzici fierte cu orez și ciuperci. Ciupercile erau și o sursă de venit, de multe ori căutătorii mai perseverenți mergeau cu ciupercile la târg, la Bârlad iar cu banii obținuți cumpărau ulei, zahăr sau pâine.