Fragment publicat de Cezarina Adamescu în ediţia nr. 1061 din 26 noiembrie 2013, pe site-ul www.confluente.ro
Moşia Bălăbăneştilor s-a mărit după primul război, prin împroprietărirea fraţilor luptători demobilizaţi din satul nostru care nu aveau pământ sau aveau prea puţin. După cum auzeam pe ai mei vorbind, se făcuseră exproprieri mari. Se luaseră pământurile de la marii moşieri din ţară, s-au împărţit în loturi de 2-5 hectare şi s-au dat celor care îl îngrăşaseră cu sângele lor. În numele celor care nu s-au mai întors la vetre, au primit pământul cuvenit, urmaşii lor, văduvele. Cei din satul nostru au primit pământ din moşia unui grec, Dinopol, ginere al unui Şuţu, alt grec. S-a împărţit moşia grecilor în două: o parte a revenit satului vecin Bălăşeşti, iar cealaltă, Bălăbăneştilor. Un şanţ de hotar despărţea cele două jumătăţi, acum proprietăţi ale ţăranilor.
Locurilor acelora li se spunea „după deal”. Era un mare platou după dealul Troian care se prelungea cu Dealul Morilor. Pământul era productiv, nefiind spălat de ape, aşa cum erau coastele pe care se aflau cele mai multe dintre pământurile sătenilor noştri din Bălăbăneşti. Oamenii îi spuneau „loc nou”, adică devenit arabil prin despădurire. Dar despădurirea avusese loc probabil cu sute de ani în urmă.
Poate şi faptul că aceste pământuri se învecinau cu o largă zonă împădurită, care se întindea mult, până aproape de Galaţi, îi făcea pe oamenii noştri să creadă că şi aici fusese nu demult pădure şi pe seama ei atribuiau rodnicia solului.
Fratele meu Ion, cel mai mare dintre băieţii familiei, al treilea în ordinea naşterii celor opt copii care eram în viaţă, a primit şi el două hectare de pământ din fosta moşie de „după deal”, a lui Dinopol.
După demobilizare, fratele meu, fost un destoinic sergent de grăniceri, intrase la Galaţi, la început în poliţie, apoi la căile ferate. Faptul că era salariat, nu l-a privat de dreptul de a fi împroprietărit. De altfel, şi cumnaţii mei, amândoi funcţionari în Basarabia, la Tighina, primiseră şi ei câte cinci hectare.
Lotul primit de fratele Ion, a contribuit considerabil la mărirea recoltelor realizate de părinţii mei, ale căror pământuri erau mai mult coaste şi râpi.
Ion era neînsurat, îşi vedea de drumul lui de fier, iar noi îi munceam pământul şi culegeam roadele. După ani, mai târziu, când s-a însurat, Ion şi-a vândut lotul. Dar pe vremea aceea, nici părinţii mei nu mai erau în putere, să-l lucreze. Erau bătrâni, nu mai aveau nici vite de muncă.
Inginerul care măsurase şi delimitase loturile, făcuse o adevărată operă de artă. Moşia expropriată avusese o formă aproape rotundă, circulară. Fiecare lot era acum un sector din această suprafaţă; mai lat la un capăt şi îngust la celălalt, spre „centrul cercului”.
Centrul era o porţiune de pădure şi cu unele mâncături de ape. Pădurea aceasta, pe care o numeam Hraina forma şi ea un sector – mai mare -, din această suprafaţă şi se unea cu marea zonă împădurită despre care am amintit.
Cât timp părinţii mei au folosit pământul fratelui Ion, semănau într-un an grâu, în altul porumb, cu regularitate invariabilă. De altfel, toată această „moşie” era – convenţional – cultivată, o parte cu păioase, cealaltă cu porumb.
Capătul pământului dinspre pădure îl numeam „la bursuci”. Acest toponimic nu era întâmplător. Pădurea Hraina, cu râpele şi mâncăturile ei era populată, între alte vietăţi şi de bursuci. Nu mulţi, dar destui ca să facă pagube. Un fel de bursuci nomazi, pentru că se mutau în fiecare an spre partea cultivată cu porumb.
Când ştiuleţii ajungeau cu boabele la faza de dezvoltare, „în lapte”, erau hrana de toate…nopţile, a bursucilor. Oamenii organizau pânde şi-i mai împuţinau, dar veneau alţii din adâncul pădurii şi înlocuiau pierderile.
Deveniseră aceste vieţuitoare stricăcioase, o adevărată pacoste. Când porumbul era aproape de coacere, ajuns la faza „în ţinte”, cum spuneam noi, bursucilor li se mai asociau şi câţiva mistreţi pentru ca devastarea recoltei de la capetele pământurilor dinspre pădure, să fie şi mai păguboasă.
Cum am spus, oamenii făceau pânde, cu focuri, gălăgie, cârâitori; alteori, cei care aveau puşti, făceau şi victime printre aceşti răpitori, măsuri care aveau o oarecare eficacitate. Cum însă bursucii se mai şi înmulţeau după legile firii, numărul lor nu se micşora prin peirderile suferite. Echilibru ecologic, cum s-ar spune.
Ultimii trei băieţi din familia noastră, Culai, Vasile şi eu, concuram şi noi la paza porumbului în lunile când eram cu toţii acasă.
Primii doi fiind şcolari, unul la normală, celălalt la liceu, plecau în septembrie. Ne trimitea tata în serile când era timp frumos, cu carul cu boi. Hrăneam şi animalele, făceam şi pe paznicii.
Cât am fost copii, unele treburi ce ne reveneau, le făceam împreună: păzeam la vie, ziua câte unul, noaptea toţi trei; îi ajutam pe părinţi la munca câmpului, trebi în gospodărie, după puterile şi priceperea noastră. În ce priveşte pânda la bursuci, Culai se plictisise de acest gen de „apărare” pasivă a recoltei noastre.
În mintea lui, urzise un plan, pe care ni l-a împărtăşit, dar sub jurământ că nu spunem tatei.
(Eram aceştia trei, nu numai fraţi, ci şi buni prieteni. Hoinărelile, unele aventuri copilăreşti, apropierea ca vârstă, ne uniseră. Realizaseră între noi noi solidaritate în totul, uneori chiar şi în pozne cu urmări…penale din partea părinţilor. Această solidaritate s-a menţinut şi când ne-am făcut bărbaţi în toată firea. Ne ajutam în tot ce puteam. Iar când a plecat primul dintre noi, Vasile, golul lăsat a fost atât de mare în familie, încât o bună bucată de vreme am trăit cu toţii un adevărat coşmar.)
Şi iată că, într-o seară de august, pornim, nu cu gândul să alungăm bursucii de la porumb, sau să-i facem să nu mai vină la pradă, cu focuri şi cârâitori, ci hotărâţi să prindem cel puţin unul viu. Ziceam noi în sinea noastră că dacă i-am pune pielea celui prins într-un par, la capătul porumbiştei, ceilalţi s-ar înfricoşa şi n-ar mai îndrăzni să vină în lan. Doar văzusem pe ai noştri şi pe alţi gospodari, cum puneau momâi în grâu să sperie păsările. De ce n-ar fi bună reţeta şi pentru bursuci? Ideea fusese, cum am spus, a lui Culai. Asta era baza planului şi noi cei doi, fusesem întrutotul de acord. Mai ales când el, mucalit, ne spunea:
„Parcă-l aud pe mai marele bursucilor sfătuindu-şi ortacii; nu mai mergeţi măi, la porumb, că ne prind ăştia şi ne pun pielea pe băţ!”
Secretul acţiunii fusese păstrat cu desăvârşire. Tata ne spusese că bursucii sunt răi şi muşcă, aşa că, dacă ne-ar fi cunoscut intenţiile, nu ne-ar mai fi trimis.
Culai, cel mai mare dintre noi a fost investit cu conducerea expediţiei. De data asta, am ajuns lângă pădurea Hrainei când stelele împânziseră complet bolta. Luna nu răsărise încă. Ne spusese tata că în seara aceea, luna va ieşi cam la miezul nopţii. Cam pe la aceeaşi oră ieşeau şi bursucii; deci, gândeam noi, aveam să-i vedem la lumina lunii.
Căruţa am dus-o ceva mai departe de locul pândei, nu cumva prezenţa boilor să sperie bursucii. Că doar noi aveam interesul să-i atragem, să le creem impresia că sunt la ei acasă.
Câteva braţe de coceni verzi şi dulci şi nişte bostani hăcuiţi cu securea au umplut coşul căruţei pentru ca boii să aibă de lucru toată noaptea.
Luasem cu noi nişte curmeie de frânghie şi câte un ciomag. Ziceam noi că îi ameţim cu bâtele şi cu frânghiile îi legăm fedeleş pe musafirii nepoftiţi. Ne-am împărţit sarcinile. Culai, ca mai mare, veghea singur. Eu, cu Vasile, formam al doilea post, ceva mai departe, într-un făgaş de ape, pe care îl consideram drumul de acces al bursucilor.
Şi veghea începu în liniştea acestei nopţi de august. Stăteam şi ascultam tăcuţi cum cânta vioreaua. Număram cozile stelelor care cădeau. Calea Laptelui, această puzderie de stele risipite în pulberea de lumină, încingea cerul ca un brâu cu paiete strălucitoare. Din când în când, câte un fâlfâit de aripi de liliac ne făcea să ciulim urechile. Câte un huhurez din adâncul pădurii, trimitea până la noi huhu-itul lui nocturn, chemându-şi poate soaţa, sau speriind vreun jder care îl adulmeca. Şi cum stăteam aşa, vedem deodată, acolo unde vârfurile copacilor din pădurea Hraina împungeau cerul în arcul orizontului, luna ieşind de după deal. Întâi un colţ, apoi arcul secerei, apoi iat-o întreagă ca o paranteză. De acolo, din locul de unde răsărise un voal de lumină, abia perceptibil, venea spre noi plutind peste vârfurile copacilor. Apoi, pe măsură ce se ridica luna, voalul acela se lăţea din ce în ce şi cuprindea totul…
Ştiam din ce ne spusese tata, că răsăritul lunii trebuia să fie cam la miezul nopţii. Ne sileam să ne ţinem treji să nu ne prindă somnul. Vasile mă îndemna:
„Hai să numărăm stele, ca să nu adormim. Tu numără din dreapta Căii Laptelui, eu din stânga”.
Ne luam la întrecere, care numără mai multe.
Şi am început întrecerea. Număram în gând, nu cumva să ne audă bursucii şi să renunţe la operaţie.
Ce tablou am fi prezentat unui observator nevăzut: doi ţânci în miez de noapte, într-un făgaş de ape, întinşi pe spate, cu mâinile sub cap şi cu ochii spre cer, numărând stele!… Eram atât de concentraţi în activitatea noastră, care ne părea acum mai importantă şi cu satisfacţii mai mari decât toată afacerea cu bursucii!
Nu ştiu Vasile la ce număr va fi ajuns cu stelele din sectorul lui. Eu însă cred că n-am ajuns la două sute! Şi mai departe, în ce mă priveşte, nu ştiu ce s-a mai întâmplat.
…Răsărise soarele. Culai mă găsise încovrigat ca un căţel când doarme. Simţisem răcoarea dimineţii şi mă strânsesem grămadă să-i fac faţă. Alături, Vasile, trezit şi el înaintea mea, îşi freca ochii.
Ne uitam la Culai şi-l întrebam din priviri dacă au venit bursucii pe acolo pe unde veghease el, că pe la noi nu veniseră. Din felul cum ne privea am înţeles că şi el adormise!
Când am plecat spre căruţăm am văzut păpuşoii trântiţi la pământ, chiar în locul dintre cele două posturi de pândă. Bursucii veniseră, îşi făcuseră treaba, fără să ne deranjeze şi plecaseră să-şi facă siesta.
Mergeam înspre căruţă plouaţi, ca nişte învinşi în cine ştie ce bătălie!
Boii, parcă bucuroşi că ne văd, şi-au întrerupt rumegatul, au întins boturile spre noi şi au slobozit câte un muget abia perceptibil. Ne vor fi spus: „bună dimineaţa!” sau ne vor fi întrebat unde am fost? Cine să le înţeleagă graiul lor?
Autor: MIHAI BAICU
Sursa: www.confluente.ro
Leave a Reply