La bal

Anul 1930, satul Bălăbănești, pe lângă Bârlad. Este sâmbătă după-amiaza. Trei frați, o sora și un văr se îmbracă de bal. Se ține bal în satul de peste satul vecin. Feciorii se uită în oglindă pe rând, își aranjează vestoanele, dunga de la pantaloni și-și caută bocancii de praf. Se duc pe rând la dulap să-și ia batistele și armele. Valerică, fratele mai mare, dar nu cel mai mare, are cămașă albă, veston negru, pantaloni largi gri, freză la linie, briantină. Se încruntă de câteva ori în oglindă apoi iese în curte. Iamandi și Gheorghiță arată eleganți în costume cu dungulițe. Al lui Gheorghiță este maro și e la două rânduri de nasturi. Al lui Iamandi este de comandă specială, cusut de el însuși pentru el, din stofa englezească, la Școala de Arte și Meserii din Galați. Buzu, vărul lor care poate trage la pariu treizeci și trei de beșini la rând, are camașă în carouri mici, gri cu galben. Este foarte voinic, nu-l încape niciun veston. Nici nu are vreun veston. Iamandi a aruncat cu mămăliga în icoană în zi de post, drept care probabil că va muri tânăr, singur, sprijinit de un zid in spatele unei uși închise. Valerică va avea aceeași secvență de final, patru zeci de ani mai târziu. Nimeni nu știe de ce Valerică merita soarta asta, dar cu siguranță că exista un motiv. Unul se duce să pună calul la șaretă pentru că Virginica trebuie să meargă și ea la bal și nu știe călări ca amazoanele. Ceilalți merg la caii lor să-i mângâie să fie buni. Valerică are calul cel mai bun, pe Chiriță. De fiecare dată după bătăile și împușcăturile de la baluri, Valerică se apleca la urechea calului și-i zicea “Chiriță, hoții!” Nimeni nu l-a ajuns din urmă vreodată și nici nu l-a țintit, după ce-a plecat lăsat pe-o parte, pe Chiriță. Abia în mijlocul pădurii se mai oprea Chiriță din fuga ca vântul, atunci când era limpede că nimeni nu mai putea fi pe-aproape. Gheorghiță, tăcut și domol, fiind fratele cel mare este singurul care are pălărie ca actorii de filme. Îi șade așa de bine ca unui Wyatt Earp moldovean. Toți patru au arme de vânătoare cu țevile retezate, ca să încapă sub veston. Buzu își ascunde pușca sub scaunul șaretei. Și aici e o poveste cum să-ți aranjezi pușca să nu se vadă, căci dacă se vede, te iau jandarmii. Toată lumea știe că trebuie să ai o pușcă la îndemână, numai să nu se știe unde se găsește dumneaei. Valerică încalecă, Chiriță trage-nainte, Valerică rupe o crenguță de măr din mersul calului, îl strunește pe Chiriță cu capastrul în mâna stângă, îl întoarce la locul unde Iamandi și Gheorghiță se pregătesc pe cai, își aranjează floarea de măr la butonieră, își cere arma de la frate-su mai mic. Își îndeasă țevile tăiate sub centuri, se potrivesc din nou în șei, Gheorghiță își aranjează pălăria pe cap, Iamandi bombăne ceva sau pe careva, Buzu râde. Chiriță-i nerăbdător, Valerică vrea și el să plece-odată, dar îl strunește pe cal și zice la băieți – “haideți mă, că ne-așteapta fetele la bal”. Soră-sa, Sultana nu e gata încă; Valerica strigă către casa “Virginico haide-odată, c-ai să ieși regina balului oricum”; și la ceilalți le zice “…am cumpărat toate cărțile dinainte”. După câteva minute, sprintenă, Virginica apare și ea și sare-n șaretă. Bunică-mea are 19 ani.

Ion și Maria Popa au trăit în satul de care ziceam cam 100 de ani. Au murit la o săptămână unul după celălalt, bineînțeles că nu de vreo boală, ci pentru că “n-a mai putut să mănânce”. Au avut mai mulți copii. Fata cea mare a murit la 22 de ani după ce s-a spălat pe păr și a ieșit cu părul ud afară în frig. Urmează Gheorghiță, Valerică, apoi Iamandi, apoi Sultana, apoi Nuța și dupa încă șapte ani a venit pe lume Ionel. Ionel e om bun, a devenit impiegat de mișcare în Gara din Bârlad. Nuța s-a luat de băutură prea tare ca să poată face ceva cu viața ei. Aștia sunt frații mai mici ai bunică-mii. Ce nume este ăsta, Sultana? Habar n-are nimeni de ce, pe Sultana o chema toata lumea de cind era copil Virginia. Vorba mergea că tată-su, străbunicul, ar fi poreclit-o Virginica, numele adevărat nevenindu-i bine. Virginica s-a dus la Școala de Moașe, de unde prințul Sturdza din Iași a luat-o ca babisitter pentru ai lui. Câțiva ani mai târziu, un domn îi făcea curte Virginicăi. O ducea la baluri și la iarmaroace și nu cred că fata l-a respins cu totul sau vreun pic. Tatăl fetii însă, s-a supărat pe acest domn pentru “lipsa de respect și îngâmfare”. Domnul cu iarmaroacele se numește Dudas, are automobil Ford și avion. Problema cea mare a fost când a venit Dudas cu avionul așa de aproape de casa lui Ion încât să poată arunca Virginicăi o scrisorică înghesuită într-un tub de glonț. “Spune-i să nu mai vină pe-aici, sau îi împușc aeroplanul”. Necaz și lacrimi, Dudas nu a mai venit niciodată. În schimb a venit Constantin Cozma din Dorohoi, crescut la trupa de “anteriană” de când avea vreo opt-nouă ani. Sergentul Constantin Cozma e băiat frumos și simpatic; este foarte voinic, e blajin, voios, curtenitor și disciplinat. Nu-mi dau seama dacă facea mișto sau nu, pentru ca ochii lui foarte albaștri nu se văd în nici o poză. Constantin a cerut-o imediat pe Virginica, iar în 1935 au avut prima fată dintr-o serie de cinci. Asta e mama mea. Pentru că lui Constantin îi plăcea să asculte la petreceri un anumit cântec popular italian, pe mama a numit-o Santa-Lucia.

Iamandi este cunoscut în neam prin faptul că a aruncat cu mămăliga în icoana, în zi de post. Era mereu supărat, se pare că și necredincios, drept care toata lumea înțelege de ce nu i-a mers bine în viață. Nevasta, foarte frumoasă, l-a înșelat, iar el a murit tânăr așa cum am zis. Când era încă copilandru a fugit de-acasă și s-a înscris la Școala de Arte și Meserii din Galați, de unde a devenit croitor. Din poze reiese ca era un “băiat frumos, înalt și subțire, dar tare înnegurat”.

Deși Ionel este favoritul bunică-mii, probabil pentru că l-a cam crescut, pe Valerică întotdeauna l-a portretizat ca pe un tip extraordinar. Avea ținuta cea mai dreapta, era aprig, era cel mai iute la orice, făcea totul mai bine și mai repede decât ceilalți și avea și calul cel mai bun. Valerică a avut grijă de Virginica până târziu, când s-a măritat. Bineînțeles că lui Valerică i-au mers afacerile foarte bine și a ajuns foarte înstărit. Totuși, a murit ca și Iamandi, în spatele unei uși, sprijinit de ușă, nu de zid. A murit la patruzeci de ani dupa Iamandi.

August 1968, Snagov. Tancurile sovietice au intrat în Praga. Oameni de-ai locului înghit benzină și-și dau foc în piața mare. Tov. Nicolae Ceaușescu tocmai pronunțase la difuzor câteva cuvinte mărețe care l-au mai ținut în funcție încă treizeci de ani. Mama și tata erau în URSS, în vacanță. Petruț și cu mine eram la Snagov, la bunici. Un domn necunoscut, categoric un călător, fiind îmbrăcat ca nimeni din sat, cu costum maro la două rânduri de nasturi, cu pălărie ca în filmele americane și cu servieta de piele, așteaptă nemișcat în fața porții, sub un soare turbat. Mă duc spre poarta și-l întreb cine este și ce vrea. Credeam că ar vrea apă din puș. S-a uitat la mine zâmbind cumva fără drag și a zis: “când m-or vedea, or ști; acum du-te și cheamă-i”.

Povestea lui Teodor Bertea și a Valeriei Laza este mult mai încurcată din cauza faptului că acolo a fost o înțelegere în câteva cuvinte. “Am să mă duc în America să fac bani. Când am să am banii să cumpăr pământul, am sa vin să te iau. Mă aștepți?” “Te aștept”. Valeria a asteptat din 1914 până în 1923, timp în care Toderică a lucrat prin minele de cărbuni ale General Graphite Company din Pennsylvania și din Ohio, împreuna cu văru-său, Iosif Baiduc. S-au întors amândoi acasă în Cauașd, Bihor atunci când aveau destui bani. Au cumpărat cam tot ce era de cumpărat în zonă, dar niciunul dintre ei nu a priceput vreun avantaj de pe urma proprietăților imobiliare, chiar dimpotrivă, la un moment dat le-a luat Statul tot ce aveau. Fiind neamuri de muncitori, ne-chiaburi, atât Teodor cât și Iosif au fost absolviți de cei doi ani regulamentari de Canal.

O familie pe nume Bertea, pietrari de prin zona mediteraneană a Europei, au venit înspre Ardeal, unde era și marmură destulă și erau și oamenii destul de pricopsiți ca să poată comisiona niște meseriași să le cioplească monumente. Bineînțeles că n-au venit de bine ce le era acolo de unde au plecat. Nu cred că se mai știe de unde au venit. Tata spune ca noi suntem români, e inutil să ne batem capul cu întrebări la care nu ne va răspunde nimeni. În neamul ăsta pare că ar pluti un cod al tăcerii care amintește de omerta. Nimic important nu se vorbește vreodata deschis, totul se pregătește în tăcere, deși toată lumea știe clar ce se pregătește. Apar Ion și Mihai Bertea, feciorii mărmurarului venetic. Niciunul dintre ei nu aveau pământ prea mult. Se face așa că unuia dintre fii lui Ion, pe nume Teodor, îi pică cu drag o domnișoara din împrejurimi, Valeria, fata mai mică a domnului Laza. Nu știu cum se potrivesc lucrurile în așa fel că și Valeriei îi pică cu drag Teodor. Toate ar fi fost în regulă dacă s-ar fi-ntâmplat în ziua de azi, logodna ar fi anunțată în vara asta, iar nuntașii ar juca și ar chefui la vara viitoare. Domnul Laza a fost de acord cu alegerea fetei, le-a dat blagoslovirea părintească să facă nunta, dupa ce Toderica va fi avut “pământul ăla uite de-acolo unde-ți arăt eu cu mâna, până în partea dreaptă până acolo, nu se vede și în spate pâna la graniță”. Problemă grea. Teodor Bertea și Iosif Baiduc vorbesc unul cu altul și-și zic “aud că merg oamenii în America, e locul unde poți să faci banii de pământ înainte să mori…, și-oi merge și eu cu tine”. “Da, T, am sa te aștept până vii”. Nouă ani mai târziu, TB avea banii și a mers cu ei la domn’ Laza.

– “Am banii, am muncit și i-am adunat, numai că piciorul ăsta mi-e înțepenit la genunchi de când a căzut mina pe noi. Eu am avut noroc mare că am scăpat cu viață, m-au operat doctorii de mai multe ori, mi-au luat piele de pe spate să-mi pună la genunchi ca să nu-mi taie piciorul”.

– “Dragă Toderică, știu că banii se fac greu, dar ție nu banii îți trebuie, ci pământul”.

Teodor și Valeria au avut șase copii. Unul dintre ei e tata. Fiecare are câte o poveste mai mult sau mai puțin interesantă. Despre America, da, este un loc unde se pot face banii de pamânt înainte să mori.

Proză scrisă de Tudor Bertea fiind preluată integral de pe:

http://www.poezie.ro/index.php/prose/144931/la_bal

Această frumoasă istorisire a fost publicată și pe site-ul Xpress Bălăbănești în data de 2 August, 2009. Astăzi am republicat-o pentru a o readuce în atenția cititorilor noștri.