Jeravăț – Apa Cocorului

Jeravățul este principalul curs de apă al comunei Bălăbănești dar și cel mai important și vechi toponim din localitate. Acest râuleț(pârâu), afluent al râului Bârlad, a fost omniprezent  în ultimile șase secole  în documentele vremii fiind cel mai important, dacă ar fi să-l personificăm, martor ocular al comunei Bălăbănești și ale satelor din împrejurimi, sate pe care le șerpuiește molcom din Obârșeni de unde izvorăște până în Grivița locul unde se pierde în apele mai învolburate ale Bârladului.

Plecând de la cercetările făcute, în paginile ce urmează încerc să vă prezint lucruri și fapte culese din zeci de lucrări de specialitate cu privire la acest celebru martor ocular al comunei Bălăbănești ce traversează atât Bălăbăneștiul cât și Lungeștiul – ambele sate componente ale aceleiași unități administrativ teritoriale. Drept urmare, în rândurile ce urmează voi face mereu referire, per ansamblu,  la comună ca reprezentată a ambelor sate.

Prima parte a acestui studiu o voi dedica evidențierii prezenței cronologice în documentele istorice a toponimului Jeravăț sub diferite forme precum și analizei etimologice și morfologice a acestui nume propriu.

De-a lungul veacurilor, denumirea Jeravăț a suferit unele modificări datorită fie unor transcrieri greșite, fie a trasmiterii pe cale orală – unii i-au spus într-un fel, alții în altul sau fie datorită epocii în care și-a făcut simțită prezența în scrierile vremii.  Cert este faptul că, astăzi, Jeravățul se prezintă în fața cititorilor cu o bogată familie de denumiri, aproape toate  identice: Jiraveț, Jeravăț, Jăravăț, Jâravăț Jiravăț, Juravăț, Jerovăț și, mai nou, Jaravăț. Acest lucru nu este singular în zonă. Nu departe de Jeravăț, în județul Vaslui întâlnim pârăul Sacovăț afluent și el al rîului Bârlad, care trece, de-a lungul veacurilor,  prin aceleași transformări de nume(nu mai puțin de opt): Sacovat, Sacovăţ, Socovat, Socovatul, Socovaţ, Socovăţul, Sucovatul, Sucovăţul.

Revenind la Jeravăț, putem constata faptul că uricul de la 2 August 1414, din timpul domniei lui Alexandru cel Bun este actul de atestare documentară a Jeravățului – act în care denumirea acestui râu este Jiraveț. Așadar prima denumire într-un act oficial  a Jeravățului este Jiraveț.

Iată mai jos documentul, tradus din slavonă veche, în lucrarea “Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova“, Tomul I, de la origini și până la 1834, a lui Radu Rosseti:

“Despre cnejii din Moldova.

Ne mai rămân cnejii din Moldova. Și aici îi întâlnim chiar la începutul său, mai bine zis, înainte de începutul istoriei Moldovei: căci cele mai multe scrisori referitoare la cneji îi pomenesc ca lucruri din trecut. Iată actele cunoscute mie cari vorbesc de cneji :

1. Alexandru cel Bun, la 2 Angust 1414, întărește lui Toader Pitic trei sate și anume : un sat pe Cobâle unde este casa lui, unde “este fost” Veariș Stanislav și al doilea sat la gura Jiravețului, unde (Jiravețul) se aruncă în Bârlad, anume unde au fost Lie și Țigăneștii cneji și al treilea pe Bârlad, unde este cealaltă casa a lui și unde “este” cneji Tamaș și Ivan.
2. …. “

În lucrarea Marele dicționar geografic al României, vol.IV, București, 1901, autori George Ioan Lahovari/General C.I. Brătianu/Grigore G. Tocilescu, Jeravățul este prezentat ca un “pîrîu, ce curge prin pl. Tîrgul și Corodul, jud. Tutova. Izvorește din com. Obîrșeni, curge de la E. spre V. și se varsă în stînga rîului Bîrladul, după ce formează puțin marginea despărțitoare între pl. Tîrgul și plasa Corodul. Primește pe dreapta pîraiele : Rîpa-Șearpelui, Bălănești, Fîntînele și Docani și pe stînga pîraiele: Vinderei, Miroasa, Bîrzoești, Lungești și Bălăbănești“. În această lucrare acest râul apare cu toponimul de Jeravăț, denumire identică cu cea din uricul din 13 iulie 1436 al lui Oțel de la Vaslui uric ce atestă documentar satele Lungești și Popești(Bălăbănești) dar și cea mai veche mănăstire de pe teritoriul actual al județului Galați, cea a preotului Mirce(a).

Într-o altă lucrare complexă intitulată Documente privind istoria României – A. Moldova veacurile XIV – XVII (1384 – 1625), Editura Academiei Române, București, 1990 cu referire precisă la indicele numelor de locuri, lucrare întocmită de Alexandru I. Gonța, Jeravățul este menționat de zece ori cu titulatura de Jeravăț autorul face însă trimitere și la cinci din celelalte opt denumiri amintite în debutul acetui studiu, și anume: Jăravăț, Jâravăț, Jiravăț, Jerovăț și Juravăț.

În Monitorul Oficial al României din perioada interbelică denumirea Jeravăț este des întâlnită în diferite numere publicate cu atât mai mult cu cât, acest toponim era utilizat și pentru o plasa a fostului județ Tutova, respectiv: “plasa Jeravăț: D. doctor M. Barbalatt, medic în orașul Bârlad, în baza obligației ipotecară autentificată de tribunalul județului Tutova la Nr. 2.391 din 1925, înscrisă sub Nr. 245 din 1925 și investită cu formula executorie Nr. 314 din 1927, prin care d. Alexandru I. Șușnea, agricultor, domiciliat în com. Bălăbănești jud. Tutova, s-a împrumutat dela;numitul creditor cu suma de lei 50.000, capital, pe termen de un an, cu începere de la 9 Octomvrie 1925 data autentificării obligației ipotecare și până la 9 Octomvrie 1926 data exigibilitätii creanței, cu procente de 16 la sută pe an, cu derogare dela art. 581. din procedura civilă, plătibile la domiciliul creditorului din orașul Bârlad, iar pentru garantarea capitalului, procentelor și cheltuelilor de urmărire, ipotecă în favoarea creditorului, din imobilele descrise mai jos, situate pe teritoriul comunelor Bălăbăneștii și Bălășești, plasa Jeravăț, județul Tutova“ …(în exemplul de față sursa este Monitorul Oficial al României din 7 iunie 1929)

Într-un studiu efectuat de campania internațională Ramboll și contractat de Societatea Apă Canal Galați în anul 2015, intitulat STUDIU HIDROGEOLOGIC PRELIMINAR PENTRU ALIMENTAREA CU APĂ A LOCALITĂŢII CIŞMELE, COMUNA SMÂRDAN,  Jeravățul apare, de două ori, cu titulatura Jaravăț(ar fi a opta variantă), denumire se regășește extrem de rar în documentele istorice vechi. Citez: “O astfel de captare a fost realizată în perimetrul localităţii Pleşa prin drenuri pozate în lungul fâşiei bazale a versantului colinar dinspre platoul de luncă a pârâului Jaravăţ, la altitudinea «culcuşului» formaţiunii Romaniene. Captarea a fost realizată pentru alimentarea cu apă a localităţilor Bereşti şi Bereşti Meria şi este funcţională inclusiv în perioadele de secetă prelungită (fapt explicat prin extinderea mare a arealului de aflorare a formaţiunilor romaniene în sectorul Bălăbăneşti – Rădeşti – N-Bereşti – Slivna, a cărui suprafaţă depăşeşte 100 km²“. În acest caz se poate constata că toponimul Jaravăț a fost preluat dintr-o lucrare sau de pe o hartă în care nu s-a ținut cont de denumirea istorică corectă(preponderentă mai bine spus) a acestui râu.

Cele opt denumiri prezentate în acest studiu am decis să le împart în trei grupe și să merg pe trei variante de analiză a toponimului în cauză: Jiravăț(Jiraveț), Juravăț(Jăravăț, Jâravăț, Jaravăț) și Jeravăț(Jerovăț).

Varianta Jiravăț sau Jiraveț – Apa Făguțului – denumire pe care prof. Niculae Pământ o prezintă în Monografia – Bălăbănești un sat de răzeși  ca provenind de la jir – fructul fagului.

“Numele pârâului are mai multe variante: Jeravăţ, Juravăţ, Jăravăţ, Jaravăţ, Jiravăţ – ar veni de la jir – fructul fagului, arbore care se găseşte în pădurile ce acoperă versanţii în partea superioară a văii. Oamenii care au locuit în trecut în această parte a ţării au fost activi în viaţa economică şi socială. Râul este amintit în multe documente care povestesc despre împărţeli, bune sau rele, de moşii vecine Jeravăţului. A fost martor al istoriei românilor din partea aceasta a ţării, al luptei ”berladnicilor” lui Toma Alimoş. I-a cunoscut pe tătarii care, veniţi la începutul sec. al XIII-lea, „s-au îndrăgostit” de meleagurile noastre pe care le-au jefuit ani buni, îndulcindu-se din mana acestor ţinuturi.“

Prin analogie cu interpretarea denumirii localității Lipovăț din județul Vaslui putem afirma că Jeravățul ar putea avea denumirea astăzi “Apa Făguțului”.

 “Denumirea comunei Lipovăț vine din slava veche, de la cuvantul “Lipa” în traducere “Tei”( în codrii care înconjurau satul Lipovăț a predominat esența de tei) urmat de un diminutiv, ceea ce ar corespunde în vorbirea curentă “Valea Teiușului”.”(https://comuna-lipovat.ro/)

Pentru a fi și mai clar putem observa că toponimul Lipovăț se compune din substantivul lipa(tei în slava veche) plus două sufixe: genitivul -ov (a, al) și diminutivul -ăț. Prin această construcție s-a ajuns la corespondența Valea Teiușului(Lipovăț). Această explicație o dă academicianul Gh. Ghibănescu în lucrarea Vasluiul studiu și documente, lucrare ce face parte din celebrele Surete și Izvoade vol. XV.

Varianta prezentată de profesorul Nicolae Pământ este o variantă de asociere clasică prin prisma faptului că diferite toponime din țară au la bază denumiri a  diferite(ți) plante, arbori sau arbuși: Tutova – tut(mure în slava veche), Bucovina(pădure de fagi) – buc(fag), Ho(u)bana – urzică, Teleorman – pădure nebună etc.

Nicolae Pământ fiind profesor, atât de istorie cât și de geografie, cu o bogată experiență de cadru didactic, a folosit termenul Jeravăț în scrierile sale fiind conștient de faptul că această formă este omniprezentă în majoritatea hrisoavele strămoșești. Același lucru îl putem constata și la regretatul profesor de geografie Iancu Maxim bun cunoscător al regiunii și mai ales al Bălăbăneștiului natal dar și al regretatului genealog George Felix Tașcă. Ambii folosesc varianta Jeravăț în scrierile lor. Încercarea profesorului Pământ de a reliefa un sens acestui toponim este lăudabilă având în vedere că puțini se încumetaseră să o facă cu atât mai mult cu cât lucrările de specialitate erau extrem de rare la Bălăbănești iar drumurile spre bibliotecile țării extrem de lungi și costisitoare.

Varianta Juravăț(Jăravăț, Jâravăț, Jaravăț)  – Apa suferinței Dacă ne uităm la cuvântul Juravăț observăm că, eliminând silaba -ra din mijloc, obținem cuvântul arhaic juvăț(un jug mai mic) asociat de bunicii noștri și cu noțiunea de ștreang. Aruncând o privire pe hartă se poate constată că în partea estică a Obârșeniului Jeravățul este alimentat din două locații diferite de două fire de apă ce se contopesc în dreptul localității formând un nod mai jos de izvoare. Strămoșii noștri bătând la pas fiecare palmă de pământ, nu-i exclus să fi fost conștienți de acest fapt și să fi atribuit pârâului denumirea de Juravăț ca un legământ(jurământ) de a apăra acest colț de pământ prădat de tătari și turci de nenumărate de ori. De fapt valea Jeravățului era una extrem de căutată de băștinași fiind împânzită de sate mici(Românești, Vicoleni, Popești, Șușnești etc.) astăzi, în  majoritatea lor, dispărute. În același timp, tătarii și turcii preferau și ei această vale deoarece nu era împădurită, iar micile sate și cătune înființate de o parte și de altă a acestui curs de apă erau o pradă ușoară.  Invaziile și distrugerile repetate au dus fie la dispariția celor mai multe dintre ele fie la strămutare lor în locuri greu accesibile și împădurite cum este cazul satului Românești(“satul lui Roman de pe ambele părți ale Jeravățului” conform uricului de la 5 decembriei 1460) devenit în timp Bălăbănești care a avut ca vatra de pornire mahalaua Fundătură.

Trecerea de pe malul Prutului spre Bârlad – capitala Țării de Jos, se făcea pe această vale care separa(ă) dealurile împădurite ale Bereștilor de cele ale Fălciului, fiind calea cea mai scurtă și cea mai accesibilă spre Prut și mai apoi spre Bugeac unde se stabiliseră și invers. Legenda Bălăbăneștiului confirmă acest lucru: “Cu ocazia unei năvăliri a tătarilor vichilul Lupu Balaban, lipsea de la târlă, atunci tătarii jefuind târla au luat cu ei și pe Florica și au plecat spre Rusia pe valea pârâului Jeravăț, ce duce de la Românești spre Lungești, plasa Horincea, Basarabia – Rusia.“(Sursa – Documente bârlădene, vol IV, 1924 –  I. Antonovici)

Într-un uric din 7 septembrie 1474, transcris de A.D. Xenopol  considerat de unii un fals, în care se vestea iminentul atac al turcilor și muntenilor asupra Țării de Jos și implicit a Bârladului se menționează faptul că acest atacat are ca scop stropșirea, pustiirea, jărăștirea (“s-o jărăsteză“) și robirea țării și a creștinilor. Acest verb a jărăști mi-a atras atenția și poate fi înlocuit deși nu l-am găsit prin dicționarele românești cu sinonimul a arde totul până la jar(cenușă) sau cu expresia făcut scrum. În limba română există cuvântul jariște însemnând, loc pustiit de foc; pădure arsă pe locul căreia se dezvoltă o nouă vegetație lemnoasă. Mai mult, nu departe de Bălăbănești, în județul Vrancea, există localitatea Jariștea care se pare s-a întemeiat pe un astfel de loc.

Cert este faptul că locuitorii acestor meleaguri au trecut prin suferințe inimaginabile,  cumplite, încercări care le-au marcat existența pentru perioade lungi de timp. De la prima invazie tătară din timpul domniei lui Alexandru cel Bun și până la domnia lui Cuza moldovenii din Țara de Jos au trecut prin sute astfel de evenimente dureroase și invazii de tot felul. Tătari, turci, muscali, cazaci etc. … toți au venit, au prădat, au ucis și au jărăștit de ajunseseră bieții moldoveni să-și poarte bisericile pe tălpici prin codri și fundături. Să ne reamintim legenda lui Iacuba și să înțelegem de ce lunca Jeravățului ( acest “râul(apă) (a)l suferinței”) devenise un loc al pierzaniei, jafului și crimei.

“Iacuba a fost un pașă turc ce-și avea urdia  așezată în localitatea Puțeni – județul Tecuci, astăzi Valea Mărului – județul Galați. În acest sat își construise o cetățuie în care se împământenise împreună cu armata lui. Din această armată se alegeau gelari care erau trimiși peste toate satele din împrejurimi pentru a jefui și ucide, făcând fel de fel de răutăți.

Numai că muscalii de peste Prut veniseră și ei cu treburi peste biata Țară de Jos iar Iacuba aflând de veste merge cu urdia lui și-i întâmpină pe valea Jeravățului, în județul Tutova. Nu se știe exact locul unde s-au întâlnit cele două oștiri dar unele evenimente istorice amintesc de confruntări cu turcii în lunca Jeravățului, la Trestiana, nu departe de Bârlad sau chiar mai la sud spre Bălăbănești. Pe atunci Treastiana era moșie a răzeșilor din Bălăbănești și avea hotar cu târgul Bârladului.

Inițial turcii conduși de pașa Iacuba îi înfrâng pe muscali numai că, din spate, sunt atacați de cazaci, care îi căsăpesc pe turci „de ajunsese sângele, pe vale, la glezna gonitorului”.

Bătuți bine,  turcii au fugit, cu pașă cu tot, unde au văzut cu ochii iar la Puțeni a rămas un stâlp de stejar, unde se zice că ar fi fost înmormântat un general rus, care a murit de ciumă. Povestitorul acestei legende este un bătrân, de 70 de ani, Ion A. Patriche, din Smulți, județul Covurlui  iar despre întâmplările respective se știe că trecuse o bucată bună de timp de când avuseseră loc, adică să fi fost cam „șase rânduri de oameni ” de atunci.

De la Iacuba ne-a rămas  ca amintire un proverb  – „De când Iacuba” – adică de demult, așa cum este el menționat în lucrarea „Proverbele românilor din Romania, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia”, vol. VI, p.153-154, anul 1901 – autor Iuliu A. Zanne.“(Text actualizat după legenda lui Iacuba povestită de Ion A. Patriche, de Florin Munteanu – Xpress Bălăbănești)

În data de 17 martie 1922, în Monitorul Oficial al României sergenții de oraș Fritman Vlad și Juravăț Ivan ambii din Poliția Hotin sunt menționați pentru curajul și devotamentul lor de care au dat dovadă în acțiunea de prindere a unei întregi bande de tâlhari ce teroriza populația întregului ținut.

În lucrarea Românismul în regiunea dintre Prut și Nistru în fosta Bucovină apărută la editura Casei Școalelor, București, 1928 preotul Dimitrie Țopa, autorul acestei lucrări bine documentate, include numele de familie Juravăț în lista familiilor cu nume românești din Văslăuți (jud. Cernăuți) plasa Nistrului. Acest nume era cel mai numeros în această localitate nu mai puțin de 15 familii purtându-l.

După cum putem constata în nordul Bucovinei numele de familie Jurăvăț(Juravăț) era și probabil încă mai este prezent. Este interesant de remarcat că acest nume este prezentat ca fiind românesc. Această ipoteză de lucru cu Jur(a)ăvăț nume românesc necesită o argumentație mai solidă, a unor specialiști în lingvistică dat fiind faptul că foarte mulți cercetători și istorici ne prezintă toponimele și multe nume din Moldova ca provenind din slava veche.

Varianta Jeravăț (Jerovăț) – Apa Cocorului Această ipoteză este prezentată de Gh. Ghibănescu în lucrarea Vasluiul, studiu și documente, lucrare ce face parte din celebrele Surete și Izvoade vol. XV. Ca și în cazul variantelor anterioare toponimul Jer-ov-ăț ar fi format dintr-un substantiv plus cele două sufixe -ov și -ăț și anume substantivul juravl(semn moale la sfârșit) din slava veche, tradus în românește prin cocor. Drept urmare,  Jeravățul s-ar numi în vorbirea de astăzi “Apa Cocorului” (Cocorașului) ; a nu se confunda pasărea cocor cu barza(cocostârcul) deși substantivul cocostârc este format prin încrucișarea dintre cocor și stârc.

Ghibănescu afirmă în lucrarea menționată mai sus că valea Bârladului “a văzut roind popoare pro-slave ce au denumit cele peste 30 de pârae, ce se varsă în Bârlad, și de a căror stare ne dau de știre tulpinile acestor nume de ape. Procesul migrațiunii lor era deja sfârșit când vin descălecătorii în pragul secolului al-XIV-lea, și care au luat din gura acelora toate numele apelor, pe cursul cărora și-au așezat case“.

Autorul acestui volum explică proveniența a zeci de toponime din zona noastră venind cu precizări și despre Hobana sau Hubana care s-ar traduce din slava veche prin Urzica, pentru Tutova care s-ar traduce prin Valea Dudului sau Valea Agudului (tut – agud, dud și nu mur cum îl găsim interpretat în alte lucrări de specialitate), Suhului din ținutul Covurlui (Bursucani) Seaca (din suhna în slava veche) etc.

Ca o confirmare a celor prezentate mai sus prof. dr. Gustav Weigand în lucrarea XXVL—XXIX. JAHRESBERICHT, Des INSTITUTS FÜR RUMÄNISCHE SPRACHE, zu Leipzig, 1921 afirmă același lucru ca și academicianul Gh. Ghibănescu și anume că toponimul Jeravăț provine din bulgărescul(blg) “zerav – cocor” și nicidecum din românescul “ger“.Pentru cei interesați de studiu și buni cunoscători ai limbii germane pot descărca lucrarea de pe site-ul Bibliotecii Mihai Eminescu din Iași în format digital.

Și ca o a treia evidență în susținerea acestei variante am sunat un prieten din Montreal pe nume Gheorghe Mardari, un extrem de bun cunoscător al limbii și literaturii ruse, care mi-a confirmat că substantivul cocor s-ar traduce din română în rusă prin juravl(semn moale) și se pronunță juravli. Putem constata că varianta Juravăț este cea mai apropiată de cuvântul  rusesc juravl(cocor). Cu toate acestea, forma  Jeravăț este cel mai des utilizată(răspândită) în literatura de specialitate ca și cum intelectualii vremii (profesori, preoți, geografi,  istorici etc.), care au avut o opinie argumentată despre subiectul în cauză, s-ar fi și întâlnit, s-ar fi  pus de acord acestui fapt și ar fi pus în practică această decizie. Mie unuia nu-mi rămâne faptul decât să fac publică această constatare și să folosesc și eu termenul Jeravăț în scrierile ce vor urma.

Cum din punct de vedere etimologic și morfologic am epuizat, deocamdată, toate sursele am încercat să găsesc și o explicație din punct de vedere geografic. Căror circumstanțe datorăm acest nume acestui afluent al Bârladului?

În România se semnealează prezența a două specii de cocor: cocorul mare care se cuibărește în Delta Dunării și cocorul mic care este în tranzit. În trecut lunca Jeravățului era mult mai generoasă din punct de vedere al hranei pentru acest gen păsări. Rozătoare mici, amfibieni, insecte, cereale, fructe de pădure erau omniprezente în această locație fiind hrana predilectă a cocorilor migratori. Cocorii preferă locurile în câmp deschis pentru a putea observa pericolele din timp și a se proteja de lupi, vulpi, urși etc.

Se știe faptul că astăzi specia este pe cale de dispariție și datorită omului care le distruge habitatul. Astăzi lunca Jeravățului este o exploatație agricolă care nu mai oferă hrana necesară acestor păsări. Rar mai vezi câteva berze poposind în zonă.

Cocorul, și nu cred că este o coincidență, era privit în trecut de către țaranul român ca un vestitor al începutului și sfârșitului unor anotimpuri, a unui ciclu de viață. Pe meleagurile nostre, acest mesager migrator avea rostul lui iar românii l-au îndrăgit și pomenit deseori atât în versuri cât și în proză.

În încheierea acestui studiu m-am gândit să republic o poezie veche apărută în anul 1928 la Sighetul Marmației, în volumul  Se’ntorc cocorii , a unui poet mai puțin cunoscut pe nume C, Ionescu-Olt, o poezie cu teme mai actuale decât oricând.

Se’ntorc cocorii

Şi  nici o veste nu ne-aduc
De pe tărâmul cel cu soare
unde-au iernat:
Pe-acolo tot aşa sunt, oare,
Flori mândre, ceruri de cicoare,
ca pe la noi prin sat?

Or fi şi oameni buni? Dar răi,
Cum sunt la noi? Nu spun cocorii,
ori că nu ştiu:
Grăunţii, de sub piatra morii.
Şi-acolo tot stăpânitorii
îi schimbă ‘n aur?

—————————Viu.

Prin ce  minune-a mai scăpat
Plugarul ? Nu tot ca la noi,
cu’n pumn de drugi,
Svârlit a milă de ciocoi ?
De-l mâncă el ce dă la boi?
Pe-ogorul plin de rugi

Sunt văduve, ca şi la noi,
Ce plâng — flămânde —  pe  cei  duşi
de-acas’ pe veci?
Orfanii mor bătând la  uşi
Şi-acolo ? Iude or fi? Isuşi?
Dar, pentru cei  mici, legi?

N’aduc cocorii nici o veste .
De pe tărâmul cel cu soare
unde-au iernat:
Pe-acolo tot aşa sunt, oare,
Flori mândre, ceruri de  cicoare,
şi… omu ‘ngenunchiat?

Florin Munteanu / Xpress Bălăbănești

P.S. La aproape un an de la marea trecere spre lumină și adevăr a prof. Nicolae Pământ, îi dedic acest studiu. Prin aceste rânduri doresc să cinstesc memoria și munca acestui om deosebit, a acestui bălăbăneștean care s-a dedicat trup și suflet, până în ultimile clipe ale existenței sale Bălăbăneștiului și acestui colț de rai pe care, considera el că, Dumnezeu i l-a făcut cadou pentru a-și duce existența sa efemeră. Dumnezeu să-l ierte și să ne ierte și pe noi – nu există ceas în care să nu călcăm și strâmb.