Denumirea Tutova ar avea la bază cuvântul tut – care înseamnă mure în vechea slavă. Dar cum s-a ajuns la ținutul Tutovei pornind de la acest element slav? Prin deducție, am putea ajunge la următoarea concluzie. La început denumirea a fost atribuită râului ce traversa acest ținut, pe a căror maluri creștea din abundență rugi de mure. Apoi ca și în alte cazuri, denumirea a fost transferată mai întâi ținutului, iar apoi introdus în administrația locală ca județ. Alte explicații similare apar și în cazul denumirilor: Teleormanul(pădure nebună), Ilfov(cu arini), Bucovină(pădure de fag), Dumbravă(pădure de stejar), etc.
Odată clarificați cu obârșia termenului Tutova, aș dori să prezint cititorului câteva mențiuni despre codrii acestui neprețuit ținut, noțiuni descoperite întâmplător de subsemnatul într-o lucrare deosebită, intitulată sugestiv – Istoria pădurilor românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, autor istoricul Constantin C. Giurescu.
Prima mențiune, cu referire la codrii ținutului Tutovei, pe care am identificat-o în analiza realizată de autor, se referă la perioada domniei lui Petru Rareș. Autorul menționează existența unui codru întins, ce acoperea porțiuni însemnate din trei ținuturi, codru ce purta denumirea de Codrul cel Mare. Analizând cu atenție informațiile transmise de d-l academician Giurescu, am putea afirma că satul Bălăbănești a luat ființă practic într-o părticică a acestui intins codru, evident prin migrarea localnicilor din Românești spre valea Frumoasei, migrație datorată invaziilor tătare. Citez:
Tot în vremea lui Petru Rareș, avem pomenit și Codrul cel Mare. La 19 ianuarie 1536, din Suceava, voievodul întărește slugei sale Buzatul vătaf și soției acestuia Armanca un sat mai sus de Codrul cel Mare anume satul Măceșanii, cumpărat cu 860 de zloți tătărăști. Notă: Satul Măceșanii există și astăzi cu numele foarte puțin schimbat, Măcișeni, un sat component al comunei Corni, Județul Galați.
Acest codru era, credem, în Țara de Jos, începea în nordul ținutului Covurlui și în vestul ținutului Tecuci și se întindea spre miazănoapte în ținutul Tutovei, trecând mult dincolo de Bârlad. Pe bună dreptate i se dăduse numele de Codrul cel Mare (Istoria pădurilor românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, pg. 77-78).
Pasajul următor extras din lucrare explică nuanțat strategia de apărare a satelor din ținutul Tutovei, evidențiind rolul protector al codrului și zonelor înalte în protejarea comunităților acestui ținut. Acest lucru este remarcat inclusiv de cronicarii străini ai vremii ce au străbatut și admirat aceste superbe și bogate plaiuri. Citez:
Semnificative sunt cuvintele pe care marele vornic muntean le spune în 1658 învățatului călugăr Paul de Alep cu prilejul popasului acestuia în părține noastre, însoțind pe patriarhul Macarie: Țara noastră n-are castele, îi spune vornicul. Drept castele și fortărețe avem acești munți și păduri împotriva căruia nici un dușman nu poate birui. Dacă ar fi fost altfel, și dacă am fi avut cetăți pe teritoriul nostru, Turcii de mult ne-ar fi scos din el (Paul de Alep – în The travels of Macarius, ed. F.C. Belfour, vol. II, London 1836, p.396).
Și tot atât de semnificative sunt și aprecierile călătorului englez Robert Bargrave care, străbătând Moldova pe valea Bîrladului, în octombrie 1652, arată că a mers vreo 12 ceasuri de-a lungul unei văi bogate; dealurile erau acoperite pe amândouă părțile cu păduri mândre, care sunt refugiul băștinașilor împotriva năvălirilor dușmane și i-au apărat, de fapt, împotriva tătarilor când au năvălit de curând în Moldova (pg.46 din lucrarea de referință, vezi notă subsol).
Tot în părțile noastre, în același an (1652), în timpul domniei lui Vasile Lupu, este menționat pe actualul teritoriu al comunei Drăgușeni, Codrul Ghenghii. În prezenta lucrare autorul menționează documentul de la 14 octombrie 1652 cu referire la mănăstirea Adam și marele dregător, răzeș local, Ghenghea. Citez:
La 14 octombrie 1652, mai mulți răzăși și anume Petrișor din Tăplăoni, Vrabie iuzbaș și alții din Milești și Sava Rogojan din Grădinari dăruiesc mănăstirii lui Adam, căpitanul, chiar în ziua sfințirii ei, o ocină în codrul Ghenghii, hotarul Osiacilor, în valea Brabănului, în pădure meree, pentru pomenirea lor. De la care Ghenghea – mare dregător, răzăș local, haiduc – și-a luat numele codrul, nu se poate preciza deocamdată (Istoria pădurilor românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, pg 80).
Două secole mai târziu, în timpul ocupației subsecvente rusești, pe durata războiul din 1828-1829 încheiat cu pacea de la Adrianopol și după, serviciul cartografic al armatei țariste realizează o hartă minuțioasă a regiunii, document publicat în anul 1835 care precizează cu acuratețe zonele împădurite, localitățile, drumurile și principalele obiective ale zonei. În Moldova, harta prezintă zone împădurite întinse în ținuturile Bacău, Putna și Tutova. Cu referire la ținutul Tutovei și satele apropiate de Bălăbănești, în lucrarea d-lui Giurescu găsim următoarele precizări deosebit de interesante:
În ținutul Tutova harta din 1835 consemnează mai întâi un masiv păduros mare care începe din nordul Covurluiului de la satele Golășeia (59 gospodării), merge spre miazănoapte isprăvindu-se la satele tutovene Banca (81 gospodării), Ghermănești (118 gospodării) și Stoeșteștii (99 gospodării). În cuprinsul acestui masiv, pe drumul mic ce leagă satul Redești (98 gospodării) de cătunul Mândroaia din Covurlui se află, în pădure, trei cârciumi la rând, cea din mijloc purtând numele evocator, de Cârciuma Tainiței. Un al doilea masiv merge de la Bîrlad spre nord-nord-vest. Un al treilea începe de la Perieni(128 gospodării), direct spre miazănoapte, având în mijlocul lui satul Floreștii (62 gospodării) cu mănăstirea (Istoria pădurilor românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, pg 176).
Autor : Florin Munteanu
Câteva mențiuni despre autorul lucrării Istoria pădurilor românești din cele mai vechi timpuri până astăzi:
Constantin C. Giurescu (n. 13/26 octombrie 1901, Focșani; d. 13 noiembrie 1977) a fost un istoric român, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea București. Este fiul lui Constantin Giurescu și tatăl istoricului Dinu C. Giurescu.
A urmat clasele primare și liceul la București, și-a luat licența și doctoratul tot la București, a făcut studii la Paris. A fost asistent al Muzeului Național de antichități București (octombrie 1920 – 1 ianuarie 1926), profesor la liceul din Focșani, membru al Școalei Române din Franța (octombrie 1923 – octombrie 1925). În anul 1926 a ocupat funcția de conferențiar suplinitor, apoi profesor agregat (1 martie 1927) și director al Fundației Ion C. Brătianu (1927 – 1930). A fost liberal georgist și deputat (1932 – 1933), directorul Revistei istorice române (1933), Rezident Regal al ținutului Dunărea de Jos (februarie 1939). A fos ministru al F.N.R. în perioada (28 septembrie 1939 – 4 martie 1940).
Sursă: Wikipedia
Leave a Reply