Ionică Caraliul, rătăcit printre boemii Iașului!

Bunicul, Dumnezeu să-l ierte, mi-a dat o mână de ajutor și am scăpat cu bine din “ghearele” lui Miki Zaim. Pe acele vremuri eram un micuț “sticlete” înrolat de voie dar și de nevoie în “Agia” țării.

Miki Zaim era mai înalt pe scara vremii cu vreo două, trei decenii, dar ca statură fizică cam ca mine, brunet cu freza neagră de abanos pieptănată într-o parte și cu vestita mustăcioară ”Clark Gable” în apogeul farmecului ei.

Trebuia, să-l “verific”, să-i pun în vedere să se potolească și să nu mai întoarcă pe dos restaurantele Iașilor. Nu era nici hoț, nici tâlhar – nici bandit de vreun fel, dar, boem fiind își petrecea veacul prin cârciumi cu “fetițe și baieți”. Și fetițele erau așa,… sirene cu tot ce le trebuia să facă pe plac baieților. Băieții în schimb erau cam “adunătură” … pictori în special, dar si cartofori din Păcureț, literați, ziariști, actori, doctori și … cu totul întâmplător câte un polițist ca mine. Viețuia pe o străduță din acelea întortocheate aproape de Mitropolie. Intrai la el pe o ușă cam stropită de noroiul străzii înguste, dar apoi peisajul se schimba complet.
Ne-a întâmpinat cu o mutră posacă și plictisită de om care este nevoit să îndure pentru câtva timp compania unor nesuferiți … eram împreună cu un coleg mai mare în grad și vârstă. Și acest coleg m-a rugat pe mine să fac introducerea cu boemul întrucât el mai avusese cândva câteva contacte neplăcute cu Miki.

Cum am pășit pe ușă am avut același sentiment precum “Alice în țara minunilor”. În camera de primire, ca de altfel în toată casa, pereții erau tapetați cu tablouri ai celor mai cunoscuți și valorosi pictori ieșeni. Am rămas cu gura căscată de uimire, lucru care nu i-a scăpat vestitului “scandalagiu”, inginer Miki Zaim. Nu pot să-mi explic nici până astăzi cum mi-a venit așa pur și simplu să-l tutuiesc … într-un fel , ca pe unul drag și pe care-l cunosc demult.

Zic: coane stai așa … nu te mișca … lasă-mă să ghicesc, fără să mă apropii să văd semnătura, căror maeștri aparțin aceste comori. Și i-am ghicit fără greș spre uimirea de asta dată a boemului. Plăcut surprins că a întâlnit un cunoscător (chiar dacă era un nesuferit de caraliu), Miki s-a luminat la față și ne-a invitat să coborâm niște trepte strâmte de lemn în sanctuarul său, unde stătea la chef cu prietenii ori cu maeștrii de toate națiile și condițiile ai pokerului ieșean din acele timpuri. A scos o damigeană de vin rubiniu … rece și tare bun! La primul pahar închinat i-am recitat niște stihuri magice pe care le știam de la bunicul Costică Ciuculeanu … care, fie vorba între noi, nici el cât a trăit vreo nouăzeci de ani nu a …”dus paharul la ureche“. Zic: “Hai noroc mai dragă fine/ Ce mai zici, ce mai gandești? / Ori și tu mă ocolești? / Ori auzi ce spune satul, / Că’s chiabur, că sunt bandit / În zadar sunt ocolit. / Ce comoară așa de mare? / Că am pa’zeci de hectare, / Patru boi, șapt’zeci de oi și o țandură de vie, / Asta’nseamă chiaburie? / Înțeleg să am o moară, / Bălți cu pește, slugi la scară /… / Așa se mai schimbă vorba, / Ce mai trageți voi cu liorba!” Și așa s-au risipit toate îndoielile dintre noi, toate suspiciunile, s-au descrețit frunțile și s-au desfundat sorburile, fapt care ne-a permis să golim damigeana cu vin rubiniu și să rămânem amici, până când “prietena” noastră a tuturor de pe celălat tărâm, l-a invitat, din păcate înainte de vreme, să vina la ea.

Miki Zaim este considerat a fi ultimul mare boem al Iașilor, un adevărat “mecena” pentru artiștii ieșeni, de o eleganță și un rafinament deosebit. Dacă o fi avut și păcate … are cine să-l judece! Eu l-am admirat pentru spiritul său, și-i păstrez o plăcută amintire.

Autor: Ioan B.