Extras din lucrarea: „Revelația și relevanța textului literar”
Motto: Crucea destinului e mai grea decât crucea mântuirii. Prima, ne este dată. A doua, nedată, să ne-o cioplim cu sârg. Sârguinţa crucificării în … cuvânt. (T.I.)
- Născut la 1 septembrie, 1952, în satul Zimbru, cu numele de Ion Creţu;
- A debutat la Junimea (sub aripa poetului Ioanid Romanescu) în 1989;
- Debut editorial: „Sacoşa cu privighetori” (Editura Junimea);
- Alte cărţi tipărite: „Vesel pe fond nervos, Ed. Noduri şi semne, 1996; „Nimic în mişcare”, Ed. Noduri şi semne, 1997; „Lăsaţi psihiatrii să vină la mine”, Ed. Dominus, Galaţi, 1999; „Ce zgomot face cântecul când moare”, Ed. Altis, 2006
Poet al galopului nocturn în cuvinte siderale. Ori simplu pământean urgisit să zîmbrească în corn şi copită, în literă călcată în călcâi, cuvântul teluric, vorbitor de mamă şi de tată, de licurici şi „haimanale” sub tei înfloriţi, bârfitor de zeflemist-cuvânt, de nepusă masă la vreme, în tinda spaţiilor stradale, în vacanţa de-o clipă a lirei (ne)ciupite liric.
Poezie a culminaţiei şi descendenţei veridicului (de multe ori social, mai puţin afectiv) în estetic. Poematică a revoltei pe revoltat. A claustrării de sine, în sine. Scufundare şi deodată înălţare a unui strigăt strâns de gât la marginile lumii, în flori târâtoare, în flori de ierbi carnivore: nemuritoare şi dulci la… vedere, cu ochi de orb vindecat cu…apă şi vin.
Înainte de reforma minciunii că ştim tăcerea din stele.
Construcţiile semantice se dezvoltă la nivel fonosilabic, etimologic, cât şi pe treapta, în citoplasma imaginii, în plasma simbolurilor ei. Iată cum poezia, cu titlul Odorul meu, face retorica dorului: „O, dorul meu, atâtea odoare am adus, O, dorul meu, ce rugă, şi câte mori de vânt. ”
Jocul: Odorul şi O, dor, malarnist, fonosilabic: două silabe: ale unui cuvânt, devin cuvinte de sine stătătoare, cuvinte unisilabice.
Tehnică numaidecât şi oricând abordată de poet în poezia sa. De mare efect la cititor. Alături de multe alte sunete ale jocului fonologic, dar şi sintactico-morfologic. Prin efecte onomatopeice: vaca păştea viţelul pe…val. Prin inversiuni de relaţii semantice: A fost linişte acolo, în râpă/ Cerul tăcea cu tristeţe de cârpă. Cu posibilă inversare şi nouă rimă împerecheată: A fost linişte acolo în cer/ Râpa tăcea cu tristeţe de fier.Ludicul inversiunii abundă sonori-tăţi şi sincope, invadează buna dispoziţie a confortului prozodic, clasic, cu/prin rea dispoziţie actantă:
Aveam orizontul aproape de nas/ Hei, Doamne, nimic nu a rămas,/ Vaca păştea cu viţelul pe mal/ Ce botanică ştie regnul animal. Care oricând, la Ion Zimbru, poate fi, prin inversiune: Vaca păştea regnul animal /Ce botanică ştie viţelul din mal.
Poetul strică, voit, cum spuneam la început, calcă în picioare, voit, când se simte prea des târât de idee în afect, cântecul prea lăutărescpoetic. Înveninând spaţiile, temele, ideile lirice cu o nece-sară voie bună a spiritului, cu ironie… (tot lirică) cu sarcasm (tot eufemistic): nici un drum nu e mai scurt /Cred că este mult mai bine să fiu prost şi chiar şi surd /Ultima a fost morgană printre morţi şi printre vii… /Ce zgârcit ai fost cu mine, Doamne, fir-ai tu să fii!
Două distihuri lungi „ironice cu Dumnezeu”. Care de multe ori este invers lăudat, greşit (ne)înţeleasă (ne)laudă, de unii, într-o poezie cu atâtea „cap-ca-ne”. Fiecare vers uneşte lung-orizontal ritmul a două versuri scurte de 8/7, din ritmul popular, devenind cinci-spre-zece-silabic. Fiecare distih Zimbru Ion, (în aceste şi în alte exemplificări) fiind un catren eminescian: A fost odată ca-n poveşti / a fost ca niciodată…
Mereu sub „obsesia mallarmé”: Ultima a fost morgană printre morţi şi printre vii, ascunzând o distrucţie a fata morganei: Ultima fata morgană printre morţi şi printre vii. Iar Doamne fir-ai tu să fii, ascunde un laudaţio, nu strict o invectivă. Aşa zisa laudă prin invectivă: Doamne, fi-vei tu să fii! Sau, în: De ce n-am uitat, oare de ce n-am uitat /că acolo, în râpă, eram împărat /cu păsări sclave şi multe-n salcâmi /Hei, Doamne, mă vezi şi nu îmi!
Unde, construcţia, Hei, Doamne, mă vezi şi nu îmi!, ascunde: Hei, Doamne, nu mă răzbuni!, ori, Hei, Doamne, mă vezi şi mănbuni! După cum, Ion Zimbru, îl aşteaptă pe cititorul poeziei sale să-l judece. Deseori, expunăndu-se judecăţii altora în cotidianul ,,Viaţa Liberă”, după anul libertăţii noastre (netotalitare) ’89, dealungul celor 20 de ani ai libertinajului literar postmodernist. Asupra căruia, poetul sarcasmului liric voalat nu se mânie, dimpotrivă, îl acceptă în detalii de alt fel, (diferite de detaliu stradal) ca detalii ale revoltei sisifice, interioare, ca detalii ale insuficienţei evadării în romantic, în frumosul din plăcere, pentru frumos de plăcere: Îmi dai exact în mură (substituţia lui gură) că ştii unde să dai /… şi nu ai nici o milă de bietul putregai; Te doare-n pălărie de lăcrimarea mea / de florile pe care cu gâtul pe cuţit /le ţii să mi se pară că sunt un fleac de stea / nici moartă şi nici vie, departe pân-la mit (substituţie a lui până-n mit).
Din nou terfelire aparentă a dativului O dorului, ajuns O dor! Sau a pluralului odoare. Aparent sarcasm, dedus din impulsul eliberării de perfecţiune prin noi relaţii între imagini nerelaţionabile, chiar: Uşor, totodată, salt în metafizic. Uşor, fiindcă, Ion Zimbru, bate cu degetul în poarta absolutului cât să râdă de absurd, întorcându-se în real şi în iraţionalitatea lui, din care poţi oricând prospecta raţionalitatea concretă. Poţi compensa argumentaţia universală, cu argumentaţia particulară. Cu particularităţi afective greu de… contestat filozofic:
Şi erai şi tu acolo, doamnă cu picioare lungi.
Cu ochii mari cât să încapă toată viaţa mea în ei.
Mă iubeai fără simbrie, cred că eu eram, atunci,
făt-frumosul din greşeală şi tu pupăza din tei.
Vine (zice o femeie cu lanternă şi cu steag)
vine, dă-te mai încolo, că te face iarna praf
n-are milă, nici mecanic, o conduce un beteag
un bătrân şi de zăpadă, fost profesor şi seraf!
Dar acum (iartă-mă Doamne!) sunt un făt-frumos coclit
şi uitat în gara asta, unde-aştept un tren curat,
trenul care îmi aduce vreme bună de murit,
de murit încet şi sigur, dar nu accelerat.
În aceste douăsprezece versuri, am legat profanarea sublimă a Eu-lui Zimbrian, pentru a înţelege sacru-profan al textelor sale.
Ritm al baladelor Francoice Vailant, Ion Zimbru fiind un Vailant contemporan nouă. Un testamentar fără apocalipsă, un – până la urmă – ascet al ascetizării frumosului urât de frumos. Originalitatea baladelor Zimbru Ion, însă, trebuie atent subliniată, evidenţiată. El strică balada în folosul aritmiei. Ca joc fonetic desăvârşit: făt-frumosul din greşeală ascunzând: fă tu frumosul din greşeală. Iar, şi tu pupăza din tei, fiind, un posibil: şi tu pe „u” pe „z” în tei.
Versul făt frumosul din greşeală şi tu pupăza din tei, posibil substituent fonetic, fonologic al versului: Fă tu frumosul din greşeală şi tu pe „u” pe „z” în tei. Ori alte, alte posibile descendenţe relative…
Versul, din aceeaşi triadă, din ultimul catren: de murit încet şi sigur, dar nu accelerat, venind, în sus sau în jos, pe forma zimbriană din: de murit încet şi singur, nu cum vreţi însingurat. Care ar fi fost, cum nu-I place poetului, prea înspre/după fizic, concret, veridic: singur = sigur; însingurat = accelerat, preferând chiar pleonasmul: încet, nu accelerat.
Ultimul vers aritmat, de 14 silabe, faţă de 15, de cât ar fi avut nevoie, sugerând mersul neuniform al trenului săritor pe şine, înghiţitor de -cel puţin- o silabă.
Dincolo de efectul dinamic al roţilor hurducăite pe şine, auzi parcă pietrele lui Galileo-Galilei, cum, aruncate din Turnul din Pisa, îşi sfarmă gravitatea în piatră, uniform accelerat.
Să reţinem metoda sarcastică şi din formularea titlurilor poemelor sale: O nuntă extemporală – tandreţe dincolo de minus infinit = F.V., modele de subtitlu: şi domnişorul mire se vede rege-n luvru /şi domnişoara miră (substitlul brutal al miresei, haz profan) visează notre dame /e stranie şi tandră legarea-n jocul dublu /numire începută de eva şi adam. Fabrica de gloanţe rătăcite mult şi frumos (subtitlu în brekit) prelungitor de gloanţe: Mi se face limpede-n uitare: dau frumos şi mult la fiecare / Doar atât vă rog: să nu s-audă, c-am iubit o biată paparudă.
Dezolantă iubire, din nou explozivă revoltă, aşezată în versuri degenerate lung, cu rimă interioară ce susţine injuria, gesticulaţia, răzbunarea ori numai avântul laudei profane.
Acasă (poem fost mortem, dictat de Ion Creangă pentru Mihai Eminescu). Evident, joc mallarmé: fost mortem = post mortem. Ori, în locul lui fost morfem; început lexical, joc lexical glumeţ: Vino să mergem acasă, pe drumul ce n-are întors / ne pară mai lung începutul, vom merge încet şi pe jos.
Text liniar descriptiv ca un basm. Acasă, popasul unui zimbru, nesemănând cu Bojdeuca lui Creangă. Fără a-l căuta pe Eminescu, care după cum ne avertizează poetul – vorbeşte cu bădiţa (poate în chiler?!). Iată continua spaimă a umorului Ionian: vreo spaimă, vreo silă, vreo lene de farmecul celui mister /vreun scâncet – al dezamăgirii – că n-are sfârşit doipier. Deseori apelând la matematică pentru a-şi refugia repulsia faţă de exact, faţă de raţionalităţi nesemnificante.
Mai mult, singura măsură a lucrurilor, acceptată de poet este: mila, depărtarea, veşnicia, inima, semnul. Doipier-ul lungimii cercului ori metru etalon de argint, nu sunt acceptate în lucrarea sa. Imaginile mamei şi tatălui sunt asociate cu imaginea ochiului şi a luminii. Tata şi mama fiind judecători, dar şi luminători ai amintirii fiului risipit în lume: Tata se ducea să prindă zorii… /Mă uitam la el cu admirare /ce curaj să intri-n depărtare /ca lumina ochilor în carte /sclav pe viaţă şi stăpân pe moarte.
Justiţia, de tată săvârşită, spectacular, supraveghetor, prin izomorfia: /intri-n depărtare-lumina ochilor din carte, /sclav pe viaţă şi stăpân pe moarte – rob cu ochii albaştrii printre roabe. Imagini ce sunt legate de vedenii de soare uranian, ca densă şi dramatică expectaţie intelectuală: Foc şi tei în casa părintească /unde mama-i gata să mă nască, vederea ca martor al altei vederi.
Complexul frunţii înalte al ascensiunii, la Ion Zimbru, se uneşte cu cel Oedipian, cu cel al dramaticei izbânzi a vederii. Tot prin ochi spectaculari ori justiţiari.
Cer tatei Tatălui Nostru să mă-nveţe /Şi ochii lui albaştrii se ridică /Mă văd în ei cu fruntea aplecată /spre cântul nevăzut spre lumea toată (ascensiunea) /spre coasa care taie fără frică (justiţia).
Personajul tatălui, astfel imaginat, are chip metamorfozat de ascensiunea fiului în lumina ochilor lui şi invers: privirile supraeului ca o privire a conştiinţei morale.
Acesta este Ion Zimbru, autodidact, poet al urbei Galaţilor contemporani, reprezentant în carne şi oase a poeziei diurne, cotidiene. Un Francoice Vaillant prins în testament citadin, în cămara cu retorici suculente – Paul Verlaine, şi în calea inimilor noastre doritoare de poezie veselă şi tristă, în calea jocului tuturor cu gramatica vieţii şi a morţii: cuvântul deschis interpretării.
Autor: Ioan Toderiță
Leave a Reply