– Aţi cucerit întreaga lume cu naiul… cum aţi ales acest instrument?
– Cred că naiul m-a ales pe mine. De mic am vrut să fac muzică, iar pe la 12 ani i-am spus tatălui meu că dacă nu mă dă la muzică, mă sinucid. Dar eram cu acordeonul pe vremea aia, nu cu naiul. Dar m-a descoperit profesorul Fănică Luca, care a salvat naiul românesc de la dispariţie şi apoi mi l-a dat mie. Cum am zis, eram cu altele în cap, dar Fănică Luca m-a remarcat, mi-a remarcat configuraţia gurii, m-a pus să-i suflu în palmă şi mi-a zis că-s bun pentru nai. Până atunci însă a fost o întreagă aventură, am fugit vreo trei luni, el m-a căutat, a ajuns până la Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost un periplu uluitor; apoi m-am întors la nai… şi am reuşit să înţeleg instrumentul, să fac o muzică deosebită, să duc mai departe naiul, să nu se piardă. Inclusiv prin compoziţiile pentru nai – nu e vina mea că alţii nu s-au gândit înainte la acest instrument, sau că prea puţini au făcut-o. Fănică Luca mi-a zis că el a făcut puțin acolo unde eu voi face mult, mi-a făcut crucea pe frunte – ca un miruit de mentor şi… ăsta mi-a fost destinul!
– Dacă nu aţi fi făcut muzică, ce aţi fi făcut?
– Tot muzică! Ce era să fac, dacă n-am ştiut altceva…? Asta a fost dorinţa mea cea mai vie.
– Mai aveţi emoţii pe scenă?
– Dintotdeauna am avut, nu m-am lecuit. Iau pastile pentru asta. Din 1978 şi până azi am fost mereu ca un copil pe scenă: mi-au tremurat mâinile, gâtul, capul, picioarele, trupul. Şi nu am reuşit să mă calmez decât cu pastile. Cu tot succesul meu, în orice concert eu iau pastile. Pentru că fiecare sunet al meu e o trăire, o parte din mine şi din poporul meu, pentru că toate compoziţiile mele sunt dedicate lui Dumnezeu şi poporului român.
– Aţi vorbit zilele acestea despre perioada exilului – cum v-a influenţat aceasta cariera?
– A fost cea mai fructuoasă perioadă pentru creaţie, cu toate că exilul m-a marcat enorm pe plan de sănătate, psihic… a fost un chin cu lacrimi multe, un surghiun foarte greu de suportat, cu suferinţe care au continuat şi după ce am revenit în ţară după 1990, când foarte mulți politicieni s-au transformat în adevăraţi torţionari. M-au chinuit și m-au schingiuit, m-au pedepsit în aşa hal încât m-au marginalizat într-un chip atât de odios încât nu există calificativ.
– Dar ce v-aţi aşteptat să găsiţi când aţi revenit în ţară?
– Am crezut că voi găsi români de-ai mei, în ale căror vene curge acelaşi sânge cu al meu, că vor înţelege exilul meu şi-mi vor da posibilitatea să particip la dezvoltarea culturii româneşti. Am crezut că după ani întregi în lume, voi putea să mă exprim la mine-n ţară… dar nu, mi s-au barat toate uşile, nu am avut nicio posibilitate de a face ceva.
– Ce aţi vrut să faceţi şi nu aţi reuşit, odată cu revenirea?
– Am vrut doar să creez. Orchestra naţională de folclor a fost marea mea dorință şi putea deveni un brand cu care ne puteam mândri în toată lumea. Puteam să impun, aşa cum m-am impus în anii gloriei mele, cu un taraf; puteam să o fac din nou, cu o orchestră mare – şi astăzi, România ar fi avut o imagine colosală.
– V-au dezamăgit românii?
– Enorm! Cu toate că atunci când am revenit în 1997, după cel de-al doilea exil, m-au tratat foarte atent, sensibil… însă de atunci şi până acum, lumea s-a schimbat enorm. Chiar dacă felul în care am fost tratat a influenţat tineretul, care s-a orientat spre muzica americană, de prost gust, ceea ce ei numesc latrina muzicală, o muzică fabricată într-o uzină colosală de melodii şi armonii distrugătoare, care ne decimează creierul şi spiritul.
– Dar ce muzică ascultă Gheorghe Zamfir?
– Păi nu ascult decât preclasicii. Eu am alte păreri despre muzică şi cu toate că pe două discuri am interpretat şi cele mai frumoase arii din operă, nu am o părere foarte bună despre operă şi nici despre muzica simfonică, care de la Beethoven încoace a devenit o muzică de conflict. Au apărut durerea, revolta, acţiunea, omul revoluţionar, care se răzbună. Iar opera a fost un dezastru, pentru că a arătat omul pe scenă în toată hidoşenia lui. Opera clasică din secolul 20 a fost un dezastru – nu arată decât conflicte, asasinări, gelozie, boli, ură, egoism, răzbunare…
– Şi atunci, mai pot fi salvaţi tinerii? Cum?
– Nu avem cum să-i salvăm, pentru că americanii au copleşit totul şi nu se mai poate face nimic. Dacă nu există o revoluţie în sunet, măcar pe plan naţional, e totul pierdut. Pentru că americanii domină totul, nu vor să cedeze bucata de ciolan planetar pe care o păzesc ca pe Sfintele moaşte; au acaparat toate popoarele, au impregnat cu muzica lor toate culturile şi de aici vine un dezastru planetar.
– Aţi spus că v-au dezamăgit românii… Chiar şi aşa, vă mai iubiţi ţara?
– Îmi iubesc ţara şi poporul în mod visceral. Pentru poporul ăsta am bocit, pentru el m-am rugat în toate catedralele lumii, lui i-am adresat mesaje, lui îi adresez zi de zi rugăciunile mele. Poporului meu, ţării mele pe care am iubit-o şi am reprezentat-o! Iubesc tot ce-i românesc, cu tot ce ţine de pădure, câmpie, de glie, de ţăranul român, de toți oamenii care respiră în ţara asta. Însă nu-mi place că ei se orientează către non-valori care nu au făcut decât să ne decimeze spiritul şi credinţa pe care am avut-o în noi înşine… ne-am îndepărtat de Dumnezeu, ca popor.
– Vă simţiţi vreodată singur?
– Nu, pentru că-l am pe Dumnezeu, am muzica şi prietenii apropiați. Mi-am format o lume a mea – cu oameni dragi și mulţi căţei. Mă retrag în lumea mea, în speranţa că voi mai putea compune ceea ce mi-am propus de multă vreme – lucruri pe care le am în cap dar pentru care-mi lipseşte un singur lucru: liniştea. Fluidul, dorinţa, inspiraţia, toate există. Nu am însă liniştea şi pacea pe care le aveam înainte de a reveni în ţară.
– În încheiere, aş vrea să transmiteţi un mesaj tinerilor şi tuturor celor din Sfântu Gheorghe.
– Tinerilor le spun să părăsească cultura străină, muzica americană care distruge spiritul… Chiar şi aceste manele, promovate prin ţigani (eu nu le zic romi, nu există acest cuvânt), sunt fabricate de oculta care urmăreşte distrugerea spiritului. Ţiganii sunt plătiţi de ocultă pentru a distruge obiceiurile şi tradiţiile noastre… Oamenii trebuie să reziste însă, să nu cedeze presiunilor. Să se păstreze curaţi, să respingă prostul-gust, presiunile televizorului, tot ce e urât şi murdar. Căci doar aşa ne putem păstra tradiţiile, ceea ce e curat şi frumos în noi!
Fragmente din interviul realizat de Monica Vrânceanu pentru Covasnamedia.ro
Sursa: www.foaienationala.ro
Leave a Reply