Strada Frunzei. Ora 4. Noapte. Nu chiar beznă, dar noapte. Ţigările mă scot din răbdare şi din casă. Afară, aproape ţipenie. Doar pe ici/pe colo câte-un fumător în pană, ca şi mine, ori câte-un chefliu cântând anapoda şi tare, întârziat temporal şi mintal, deopotrivă. Ora 4 este ora la care trece primul tramvai dinspre depou spre capătul celălalt. Tramvaiul nu are călători, nu opreşte în staţii, nu cred că are motive să se grăbească, însă circulă cu mare viteză, ca vântul care, iată, bate dinspre Moscova de-mi ia linia vieţii din palmă.
Dobitocul de tablă răscoleşte şi ridică nori de praf care, iată, se depun peste tot, mai ales în plămânii amărâţi şi cotropiţi de nicotină şi alte otrăvuri contemporane. Cumpăr ţigări de la o frumoasă din colţul cu chioşcuri, vizavi de Spitalul Judeţean. Blonda mă serveşte (cam botoasă că am trezit-o…are şi ea dreptate…o ţine “patronul” toată noaptea în “market” ca să vândă câteva fleacuri, nu?)…zic mulţumesc şi plec fumând spre nord, unde locuiesc în aer, lângă teiul lui Neculai Petrache şi (aproape zilnic) în iureşul manelelor şi a altor ingrediente din abundenţă în “civilizaţia şi libertatea” săriţilor de pe fix!…Merg andante, fumez la două mâini, dobitocul de tablă deja trece înapoi… când, sub teiul lui Petrache, văd un câine mârâind, şi suferind, şi cu gura căscată, şi parcă cerând ajutor de la mine…
Mă apropii de el…şi mi se face părul măciucă: are numai jumătate din piciorul drept din faţă, iar din ciotul rămas legat de trup curge un firicel de sânge către sfârşit!…I-l tăiase tramvaiul…parcă nu ar fi putut să frâneze, să oprească, să nu smulgă piciorul şi viaţa bietului câine care, iată, lăcrămează de durere…şi lăcrămez şi eu neputincios şi îngrozit…şi aducându-mi aminte “Căţeaua” lui Serghei Esenin!…Mă uit mai atent, mă apropii mai mult…şi rămân stupefiat: câinele avea laba tăiată lângă el, o luase de pe şina dobitocului galben, parcă o păzea să nu i-o mănânce alţi câini, se uita la ea, o pipăia cu piciorul stâng!…(ce ochi mari de câine şi de frică, Doamne!)…
Nu ştiu ce să fac, nu ştiu unde să-l duc…iată, sângele se înmulţeşte şi se încheagă pe ţărână!…Câinele (parcă dumirit de inutilitatea mea) se ridică încet, abia pâlpâind, îşi ia în gură laba ruptă şi pleacă încolo, parcă spre o lume mai bună, parcă ştiind că există altă lume, fără indiferenţa în care colcăie răutatea şi nesimţirea!…Trec pe la cutia poştală. Paingul îmi întinde o floare de salcâm pe care citesc: “Sufletu-mi arde ca o torţă. Deşi l-am aruncat în fântână, nu s-a stins!”…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply