Florin Munteanu: Înainte de a adresa câteva întrebări doamnei Elena Turbatu Antonescu, autoarea volumului “Conversație la scara cerului cu Aurelia Balaban” – o carte extrem de interesantă și importantă pentru bălăbăneșteni și satul Bălăbănești, aș dori să evidențiez faptul că această lucrare are un farmec aparte. Din paginile ei se revarsă gândirea, sacrificiile și solidaritatea unor români de înaltă ținută morală greu încercați de principalele evenimente ale sec. XX. Claritatea ideilor și faptelor expuse și sinceritatea de care dă dovadă eroina, aflată la o vârstă înaintată, atunci când își deapănă amintirile și trăirile sunt ireproșabile.
Deoarece cartea este practic un dialog întins pe aproximativ 140 de pagini între autoarea volumului și eroină am dorit să continui acestă conversație substituind eroina cu un cititor care a copilărit în același sat cu Aurelia Balaban, a citit lucrarea și ar dori să afle mai multe. Așadar, stimată doamnă Antonescu,
vă voi adresa câteva întrebări care ar satisface dorința cititorului de a cunoaște mai multe detalii despre eroină și volumul “Conversație la scara cerului cu Aurelia Balaban”.
Elena Turbatu Antonescu: Înainte să formulez un răspuns la întrebările ce-mi puneți, găsesc necesar să fac o mică intrare în temă. Prin urmare, pornind de la propria-mi vârstă, pot estima că, la rându-mi, mă aflu la “scara cerului” apropiindu-mă de lumina sacră a divinității. Privind în urmă în relația cu doamna Aurelia Balaban, mi se pare că mă reaproprii, cu sensibilitate crescută, și față de eroină. Încă de când ne-am întâlnit și ne-am cunoscut mai bine, mi-am luat-o drept model în chestiuni în care eram personal activă, sau implicată în relațiile mele. Mi-a fost ușor, deoarece și eu mă bizui pe principii și pe vocea sufletului.
Eroina ce parcursese multe evenimente ale timpului său, pe o lungă perioadă, întâmpinase aspre dificultăți ; dar în maniera cei era caracteristică, le-a ținut piept cu mult curaj și competență. De la acestea pornind, am desprins concluzia că eroina a fost și a rămas omul trecutului pozitiv. N-a fost influențată în rău și nu și-a schimbat preceptele prin negativul impus în lunga perioadă represivă. A întruchipat până la sfârșit un tip pozitiv caracteristic altei societăți.
Aflând că lucrarea mea a avut ecou în Bălăbănești, loc unde nenumăratele generații și nume descinzând din bătrânul întemeietor al acestui neam, Bogdan-Căpitan, gândesc că el a înobilat așezarea ce-i poartă și azi numele. Până la data când am cunoscut-o pe venerabila sa urmașă, Aurelia, n-aveam intenția scrisului despre cineva; dar s-a ivit un prilej să ne cunoaștem noi două. Subliniez faptul n-am căutat un personaj căruia să-i creionez biografia, dimpotrivă, acesta este cel ce mi-a apărut în față. În felul acesta m-am schimbat pozitiv. Întrucât unele din cărările pe care le urmăm către viitor se pot intersecta, ale noastre au făcut-o într-un mod oarecare ; sau anume, potrivit sorții. Rezultatul a fost că am cunoscut-o, cum spun, pe aceea numită de mine erou. Treptat ne vom apropia când, potrivit, modului în care se prezenta, am considerat că am în față un model a cărei imagine nu trebuie risipită, ori chiar pierdută în uitare. Dintr-o dată hotărâtă, am luat în mână tocul și hârtia conturând în scris acest model. Ca într-o paranteză arăt că numele de Aurelia Balaban este cel ce deschide o listă a mea de cinci persoane – eroi prin fapte sau nobilă prezență. Se poate afirma că există nenumărați eroi, dar lista mea cuprinde doar pe aceia cu care am stat față în față.
De la momentul întâlnirii urmează vizitele pe care i le făceam. Azi când eroina a revenit în actualitate cu nostalgie frunzăresc jurnalul pe care l-am ținut o lungă perioadă, resimțind încântarea de odinioară unde o regăsesc pe Aurelia.
Florin Munteanu: Ați ales un titlu divin pentru carte, un titlu pe care un poet, pictor s-au muzician l-ar putea transpune într-o capodoperă. A fost o inspirație de moment sau pur și simplu titlul s-a impus de la sine pe măsură ce conversația cu eroina se apropia de final?
Elena Turbatu Antonescu: Scrierea mea a curs până la final fără să mă preocup de titlu. Pe coperta caietului cu manuscrisul, din capul locului am scris doar atât: “Doamna Aurelia Balaban” când, în paralel și spre a le deosebi, îmi scriam memoriile. Dealtminteri, n-aveam certitudinea că lucrarea despre eroină pe care o alcătuiam din notițele luate ar corespunde ca formă și, mai ales ca exprimare pornind de la minime exigențe în arta scrisului. În fine, când am considerat că este gata, am încredințat-o unei foste colege de liceu licențiată în Științe Politice (marxism-leninism) rugând-o să se refere critic asupra ei. Colega a parcurs-o, dar n-a făcut vreo referire, doar m-a asigurat că merită să vadă lumina tiparului. Părerea ei fiind superficială, mi-a fost descurajatoare, lucrarea căzând în neșanșa apariției. Hotărâtă în demersul meu, nu puteam accepta ca un nume important să intre în uitare. Fie ce-o fi, o voi încredința unei edituri. Cum eram în premieră într-o atare acțiune, nu știam o cale pe care să intru în căutarea uneia. Mă voi folosi de cartea de telefon. Cea de a treia căreia m-am adresat s-a arătat amabilă invitându-mă cu manuscrisul. Este vorba de Editura Victor Frunză al cărei patron, după cum voi afla, era român revenit în țară după evenimentele din decembrie 1989 dintr-un exil de zece ani în Danemarca impus de autoritatea comunistă. Acesta lipsea temporar aflându-se în Danemarca unde-i rămăsese soția, rusoaică din Gruzia Sovietică, nedorind să revină ; și fiul lor. La întoarcere ne vom cunoaște (el va fi cel de-al doilea erou de pe lista mea). A făcut lectura manuscrisului și l-a acceptat fără să ceară îndreptări de formă și exprimare. Abia acum, ajungând la stabilirea titlului, m-am găsit neinspirată. Mărinimosul domn (scriitor și jurnalist) mă va ajuta să-l găsesc, potrivit unei logici: era vorba de o “Conversație” ; cu cine? “cu Aurelia Balaban” ; vârsta eroinei ? nanogenară, aflată nu departe de pragul luminii lui Dumnezeu, cu alte cuvinte “la scara cerului”. Pe loc mi-a venit în minte o imagine veche, din copilărie, rămasă în urma lecturii unei cărți religioase cum că îngerii fac legătura între om și Dumnezeu, zburând , desigur, în sus și-n jos, ori coborând și urcând o scară. Ce simplă s-a dovedit alegerea titlului căutat! Lucrarea era, după cum s-a exprimat editorul, plină de conținut. Ajutorul său mi-a fost neprețuit.
Florin Munteanu: Dacă ar fi să evidențiați trei trăsături care definesc cel mai bine caracterului eroinei noastre, pe care bălăbăneștenii ar trebui să le rețină, care ar fi acelea?
Elena Turbatu Antonescu: Trăsăturile ce definesc cel mai bine caracterul eroinei noastre pe care bălăbăneștenii ar trebui, sau le-ar face plăcere să le țină minte, pe primul plan pun: conștiința de propriu-i suflet înnobilat de Creator cu însușirea folosirii acesteia în acțiunile afective ; calitatea educației făcute pe fondul sufletesc sensibil, receptiv ; altruismul concretizat în a fi de folos celor apropiați, cât și altora, după caz.
Florin Munteanu: În perioada plămădirii acestui frumos volum de amintiri, cu excepția fotografiilor incluse în prima parte a lucrării, au existat și alte amintiri (documente) – din campaniile monografice, din perioada studenției, din Bălăbănești – pe care distinsa interloculoare nu a reușit, din diverse motive, să le facă cunoscute cititorilor?
Elena Turbatu Antonescu: Pentru a răspunde unei eventuale curiozități a cititorilor mei, privind documentarea în vederea scrierii, arăt că mi s-au prezentat doar fotografii. Unele se aflau pe pereți înrămate, trebuind să le desprind din cadru, apoi să le repun cu ajutorul unui geamgiu. Nu mi-a fost arătat vreun document scris. Dar, eroina mi-a spus că în casă are o carte de versuri semnată de un Johny Balaban ; însă îi este greu să o caute în rafturi între multele sale cărți. Acest fiu al cetății locuia, nu se știe de cînd, în America. Participase la războiul din Vietnam de unde s-a întors în țara de adopție. Mi-a spus că această carte i-a fost adusă de fiul său Ion. Dacă aș fi văzut-o, aș fi considerat-o drept document.
În conexiune cu acest caz, adaug o divagație, anume că în anul 2003 am gândit că lucrarea mea, prin concretul eroinei, poate interesa un cerc mai larg de cititori față de cei prezenți la trei lansări (București, Drăgănești-Olt în cadrul cenaclului “Dumitru Popovici” și una între colegii mei de facultate). Atfel, după un oarecare timp, mă voi duce la Biblioteca Centrală din București dorind să-i ofer cartea. N-a fost nevoie deoarece, după cum aici am aflat, acest lucru îl fac editurile. Tot atunci o bibliotecară a căutat în computer să vadă dacă cineva a solicitat cartea. Da un american. Nu pot ști dacă este același cu Johny Balaban.
Florin Munteanu: De la apariția volumului “Conversație la scara cerului cu Aurelia Balaban” și până la trecerea în neființă a eroinei ați mai avut conversații cu prietena dumneavoastră pe care ar fi dorit să le includă în volumul deja tipărit?
Elena Turbatu Antonescu: După apariția cărții voi continua s-o vizitez pe eroină. Editorul organizase o lansare în ziua de 24 mai 2003 în Sala de Expoziții a Teatrului Național din București. A fost în cadrul unui târg de carte. Această lansare a fost pentru mine și nu mai puțin pentru eroină, o adevărată sărbătoare. Publicul a fost numeros. Doar invitații mei și ai eroinei însumau circa patruzeci de persoane, fără a socoti vizitatorii târgului. Eroina lipsea prin neputerea vârstei de 93 de ani. N-a participat nici soțul meu care, cu câteva luni în urmă, se stinsese din viață după o suferință pe durata unui an ; și care urmărise cu plăcere acțiunea mea. Cu o zi înaintea lansării, editorul m-a rugat să-l însoțesc într-o vizită la eroină dorind s-o cunoască pe aceea a cărei viață l-a fascinat. Plecând împreună din editură, dânsul a luat o carte a sa autobiografică “Lehamitea” în care a pus, ca pe un semn de carte, lujerul unei flori de trandafir japonez tăindu-l dintr-o glastră. I l-a înmânat cu laude și felicitări. Potrivit obiceiului de odinioară, am fost tratați cu dulceață și cafele.
În jurnalul meu, la data de 28 mai 2003, consemnez că, după lansare, înainte de a pleca din București pentru sejurul de vară (26 mai), am vizitat-o pe eroină luându-mi rămas bun. Tocmai ținea în mână frumoasa carte albastră, pe copertă având fotografia sa, reprezentând-o în picioare, ținând în mână hârca hamletiană. Deși citise manuscrisul atât pe părți succesive cât și în ansamblu, o citea acum cu sporit interes și admirație. Mi-a mărturisit că se simte tulburată sub raport nostalgic de transpunerea trecutului său între copertele acestei cărți, trecut pe care-l simte ca fiind recent.
N-am reținut data când mi-a spus că un domn ocupând un post important undeva dorea să-i realizeze o lucrare biografică. N-a făcut-o deși, de la promisiune trecuseră niște ani ; și că, de s-ar fi prezentat acesta în cele din urmă, eroina i-ar fi spus că nu mai este cazul, cineva i-o luase înainte.
În București reveneam, de regulă, târziu, prin noiembrie. Mi s-a întâmplat să ajung chiar în decembrie. Dar, îndată ce soseam, vizitele mele începeau cu eroina , o regăseam în plăcuta sa locuință, punându-ne reciproc la curent cu noutățile ; și nu mai puțin cu întoarceri în trecutul său atât de special.
În anul următor 2004, la 19 martie, jurnalul meu consemnează că un fost coleg al său de facultate, mai apoi și de serviciu la Intreprinderea de canal-apă din București, pe nume Vintilă Corbul plecat de mult în străinătate (Franța) s-a întors în țară într-o vizită. Îl voi vedea la televizor pe marele romancier autor al unor celebre romane istorice (“Cavalcadă în iad” ; “Uragan asupra Europei” ; “Căderea Constantinopolului”). Emisiunea a fost realizată de omul de cultură Alex Ștefănescu, luându-i un interviu. Conținutul acestuia se regăsea aidoma în cele relatate mie de eroină și consemnate în carte. Cu privire la acest fapt neașteptat, în jurnal îl consemnez astfel: “Prima mea grijă a fost s-o sun pe doamna A. B. să-i comunic vestea“. Pe o casetă audio am înregistrat mare parte din cele auzite. Încercând apoi să-l regăsesc pe celebrul scriitor, l-am contactat la telefon pe prezentator, ca să-mi spună unde-l pot găsi. Nu știa, el doar luându-i interviul ; și că cineva de la PNȚcd a realizat această vizită. Voi căuta asiduu prin telefon să-l găsesc pe Vintilă Corbul, fără succes. Tot ce-am mai putut face a fost să pun în ascultare, cu eroina, înregistrarea mea. A fost încântată să audă vocea colegului său.
Tot în această perioadă a venit vorba de un alt fost coleg de facultate al său, Iosif Constantin Drăgan. Prilejul de al revedea a fost căsătoria acestuia cu fiica generalului Gușă, cu nuntă mare. După cum îmi relata prietena mea, ciudățenia acestei căsătorii era diferența mare de vârstă dintre miri: el – aproape octogenar ; ea depășind cu câțiva ani cifra douăzeci. Acest domn plecase de mult din țară, ajungând un om foarte bogat. După spusele doamnei Balaban care l-a văzut cu prilejul nunții, în pofida vârstei lui se prezenta ca un chipeș bărbat. De tatăl miresei s-a vorbit în acel timp cu privire la moartea sa în timpul evenimentelor tulburi din decembrie 1989 și după aceea.
Acest I. C. Drăgan a invitat la nuntă, între alții, pe toți foștii lui colegi de facultate pe care i-a găsit. Doamna Balaban refuză invitația prin slăbiciunea vârstei. Dar colegul său a luat-o, pur și simplu, de acasă cu o mașină. În urmă s-a vorbit că nunta a fost fastuoasă. Acest caz mi se părea precum căsătoria văduvei președintelui S.U.A. John Kennedy cu grecul Onassis.
Cu doamna Balaban mai vorbeam de sora sa prin alianță Mărioara. Aceasta se stisese cu vreo șapte ani în urmă. Suferise de o boală amnezică ce o reda inertă celor din jur. În timpul bolii acesteia, prietena mea se plângea că starea surorii sale o istovește prin simptome ce-o duceau la fapte aberante cum, o dată, încuiase ambele intrări ale casei lăsând-o afară pe sora sa. Aceasta a fost nevoită să se strecoare printr-o ferestruță din dependențe. Faptul se va repeta încă odată. Cu toate acestea, doamna Balaban, primind unele sfaturi de a o interna pe bolnavă undeva, refuză din sentiment: cum s-o înstrăineze pe Mărioara la care ținea mult? Voi încerca și eu s-o conving să accepte din moment ce bolnava, prin amnezie totală, nu va suferi de înstrăinare. Argumentul meu a fost convingător. I-am recomandat pe medicul meu de familie care va rezolva internând-o într-un spital. Aici se va stinge în curând. Fiul Mărioarei, Hanibal, părăsise și el viața nu cu mult înaintea mamei sale. Suferise de sindromul Alzheimer. Doamna Balaban se exprima că Dumnezeu a fost bun cu Mărioara care, în starea ei, nu va suferi de pierderea fiului. Mai vorbeam despre regretata sa prietenă, Luiza, sculptor în lemn realizând lucrări potrivit tradiției românești. Această artistă, în același timp etnograf, își iubea arta prin care, după cum spunea, simte fiorul ce străbate sufletul românului ducându-i neamul în viitor pe un drum fără capăt. În unele situații, domna Balaban o ajuta în lucrul ei eliminând prin degroșare lemnul ce trebuia înlăturat ; pe când artista efectua finisările. Luiza o răsplătea pentru ajutorul primit știind cât de lipsită de resurse ale traiului ajunsese societatea în regimul opresor. În această activitate, doamna Aurelia căpătase îndemnare. Mi-a arătat o minunată furcă de tors cizelată, lucrată în întregime de mâna sa.
Întrevederile noastre aduceau în față nume de scriitori celebri cum ar fi, de exemplu, psihologul Jung. De acesta, acum aflam. El a elaborat un studiu de specialitate cuprinzând douzeci de volume. Oricât de curioasă aș fi fost, a frunzări măcar unul dintre acestea nu puteam când nu-l aveam. Mi-a scăpat s-o întreb pe prietena mea dacă le are, deoarece vom trece repede la altceva. În schimb voi găsi într-o librărie o biografie a vestitului Jung în două volume. Le-am cumpărat și citit în întregime. Din ele am aflat și de nu mai puțin celebrul Freud.
Lev Tolstoi, contele ce-și muncea cu mâna lui țărâna, îmbrăcat ca un mujic, punând astfel în față o simplitate și modestie omenești era un subiect predilect al nostru. Ne uimeam de scrierile sale “Război și pace” și “Anna Karenina” , cu destinele atâtor oameni legați de complicate stări ale evenimentelor. Nu-l uitam nici pe Flaubert cu al său roman “Doamna Bovary”. Îi citisem pe cei doi autori, prin urmare puteam susține conversația aferentă. Cu parapsihologia nu prea eram prezentă, neputând să exprim decât vag o părere. Studiul sufletului mi se părea dificil. În schimb, îl comentam lejer pe Dostoievski cu a sa producție literală “Crimă și pedeapsă”, dar și “Idiotul” sau “Frații Karamazov”, subiecte cu aplicație psihologică mai ușor accesibilă mie prin exemple.
Florin Munteanu: Avem o rubrică “Pe urmele bălăbăneștenilor” în care căutăm să aflăm cât mai multe informații despre înaintașii noștri. Pentru a completa arborele genealogic atașat lucrării am dori să știm când a trecut în neființă Aurelia Balaban și unde i se odihnesc rămășițele pământești?
Elena Turbatu Antonescu: Într-o toamnă târzie revenisem acasă. Ca de obicei, mi-am făcut programul unei vizite la domnia sa. Aflată la poartă deja, fiul său Ion mi-a spus că mama sa nu se simte prea bine. Fără amănunte. Mă voi retrage cu gândul la o revenire după ce eroina se va fi redresat. Dar voi afla că n-a fost vorba de o indispoziție după cum socotisem ci, prin forța misterioasă a sorții, ființa aceea energică, totuși blândă și iubitoare față de cei dragi , generoasă cu cei ce-o înconjurau va fi purtată către Dumnezeu.
A fost în ziua de 11 noiembrie 2006. Nu mi-o iert nici azi că n-am intrat s-o văd. Ar fi fost cazul să mi se spună din capul locului cum stau lucrurile, încă neînțelegând de ce n-am fost prevenită. Ceremonia de rămas bun a fost la înălțime, pe potriva staturii morale a distinsei doamne. Cu toții am însoțit-o la biserică rugându-l pe Dumnezeu să-i dea repausul de veci ; apoi la cimitir; și, în sfârșit, am fost invitați la o masă de adio organizată de fiul său la un restaurant. Eroina ocupă acum un loc la Cimitirul Belu din București, Figura 53, Locul 9.
Florin Munteanu: Printr-o coincidență stranie, zeci de ani mai târziu, după ce manuscrisele în original ascunse de frica securității în casa mamei eroinei din sat s-au pierdut, caietul de poezii a lui Ion Uică, sufletul pereche al Aureliei, a ajuns tot la Bălăbănești! Un gest de mulțumire, adus peste ani Aureliei Balaban pentru prețioasele istorisiri lăsate bălăbăneștenilor, ar consta în tipărirea caietului de poiezii a lui Ion Uică și lansarea lui în comună. Dacă considerați că este o idee frumoasă vă rugăm să ne acordați permisiunea să tipărim aceste versuri. Vă cerem permisiunea deoarece sunteți persoana care a primit direct din mâinile eroinei caietul de versuri al poetului și prietenului – Ion Uică.
Elena Turbatu Antonescu: În privința caietului de poezii al lui Ion Uică, cel dăruit mie de eroină, mărturisesc că nu mă așteptam la un gest ca acesta. Îi era mult prețios, o vedeam aceasta după cum îl ținea în mână. Ne făcea plăcere să citim din el câte o poezie. Citeam eu versurile poetului dedicate gingașei sale iubite în termeni ce emoționau. Aurelia trebuie să fi gândit, apoi, cu îngrijorare la ceea ce mai poate fi în viitor cu acest caiet. A avut încredere în mine socotind că-l voi prețui și respecta. De la primirea lui îl deschideam deseori și gustam mărturisirile făcându-mi sufletul să vibreze. După un timp, aidoma eroinei mele, mă întrebam ce va fi cu acel caiet în urma mea când vibrația de iubire a unui suflet tânăr pare să-și piardă, în gol, esența – ori mă înșel? – precum șuieratul unei locomotive prinzând viteză și lăsând în urmă un sunet subțiindu-se și nimicindu-și substanța ca un țipăt de sfâșiere, aidoma unei pânze. Până la acest moment mă gândisem să-l donez Muzeului Literaturii Române din București. Dar voi părăsi intenția când acest caiet ar fi devenit un obiect fără un viitor în a fi tipărit. Acum, iată problema s-a rezolvat. Mi-ar plăcea să ajung ziua când voi ține în mână caietul tipărit și să-l recitesc așa după cum eroina citea propria-i poveste concentrată între coperțile albastre.
Caietul se află acolo unde-i este locul. Nu mai este al meu, doar a trecut prin mâna mea gustându-i substanța. Nu este nevoie de acceptul meu în al tipări.
Florin Munteanu: În încheiere vă mulțumesc pentru amabilitate și timpul acordat, pentru volumele trimise la Bălăbănești și mai ales pentru prețioasa “Conversație la scara cerului cu Aurelia Balaban” pe care o lăsați generațiilor ce vor veni pe aceste încântătoare plaiuri.
Am adăugat mai jos două articole pe care le-am publicat având în centrul atenției cartea “Conversație la scara cerului cu Aurelia Balaban” și cariera prof. Emil Balaban – un intelectual de marcă al României și satului pe care l-am descoperit în acest volum.
Elena Turbatu Antonescu: P.S. Mulțumesc pentru textul referitor la Emil Balaban.
Separat vă scriu următoarele: aflând că aveți în intenție să elaborați un material documentar cu privire la preotul Grigore Balaban (1852-1917), cred că este interesant să aflați și următorul fapt: pe când mă aflam la Craiova ocupându-mă de reabilitarea unei case de moștenire a soțului meu, casă ce fusese naționalizată dar redobândită după 1989 pri proces în justiție cu Statul ; afându-mă la rând în fața unui ghișeu pentru a o înscrie în registrul de cadastru, am cunoscut o doamnă din Brăila.
În biografia eroinei noastre consemnasem că unchiul său preotul Moș Grigore Balaban a ctitorit în Brăila o biserică cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. A amplasat-o în curtea sa.
Deși mi-aș fi dorit să ajung în Brăila să văd biserica, n-am ajuns acolo nici azi. Folosind prilejul cunoștinței cu doamna din Brăila, am rugat-o să treacă și s-o vadă astfel aflând dacă se mai vorbește pe acolo de ctitorul ei. Anterior trimisesem cu poșta cartea către paroh (fără să-i cunosc numele), arătându-i în puține cuvinte ce știu despre acest lăcaș. Nu-mi confirmase telefonic sau în scris. Doamna brăileancă îmi va răspunde că se confirmă primirea cărții și a scrisorii dar că preotul pe nume Mazăre nu știe nimic de ctitorul ei ; ba mai mult că lucrarea “Conversație …” are mari inadvertențe cu ceea ce se știe acolo despre biserică și ctitorul ei.
Dacă vreodată vă va fi la îndemână a ajunge la Brăila, m-aș bucura ca, prin dvs, să aflu dacă s-au limpezit lucrurile.
E Antonescu
Drăgănești – Olt, 13.03.2016
Notă. Doresc să mulțumesc foarte mult doamnei Crișu Cristina Elena, fiica d-nei Antonescu, pentru ajutorul acordat echipei Xpress Bălăbănești în realizarea acestui interviu. Personal mi-a făcut o deosebită plăcere să corespondez (comunic) cu dvs. și mama dvs. Cred, cu tărie, că oltenii din Drăgănești sunt mândri că printre ei se numără și distinsa dumneavoastră mamă, cum de fapt și moldovenii din Bălăbănești sunt încântați să descopere că a existat o bălăbăneșteancă – Aurelia Balaban – care a înnobilat prin comportamentul și caracterul său satul nostru răzeșesc. Vă dorim, tuturor, multă sănătate.
Leave a Reply