Iar când voi fi pământ,
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.
Nu voi sicriu bogat,
Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.
S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.
S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.
Şi cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!
Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted.
Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr’ de noroc
Şi fără prieteni.
Autor: Mihai Eminescu
Notă: astăzi se împlinesc 122 de ani de la trecere în neființă a „românului absolut” – Mihai Eminescu
Leave a Reply