Hraina

Numele ei mă chema adesea. Mergeam pe jos şaisprezece km în copilărie, pentru a ajunge la ea. N-o uitasem nici când ne-am mutat la oraş.

Înainte de a ajunge în deal la Cruce, în stânga un drum ducea în câmp, la Hraina, ultima bucată de pământ care a mai fost a noastră. Am lucrat-o până s-a pierdut prin ceape-uri şi acte. Nu mai avea acte, nu mai avea stăpân Hraina. Rămăsese doar numele acela buruienos, care-mi plăcea atât de mult.

Nu ţin minte decât grâu pe Hraina şi rugi de mure. Şi albăstrele din care-mi făceam coroniţe. Lan de grâu înseamnă Hraina. Cum să nu doresc să mergem vara acolo la seceriş?

Când spuneai Hraina, simţeai greutatea pământului. Te opinteai parcă s-o scoţi din rugii de mure care-o împânzeau pe măsură ce anii treceau. Îmbătrânea Hraina. Asta era…

O femeie singură cu un copil după ea şi puţină mâncare. Nici nu-mi amintesc să fi mâncat la Hraina. Doar mure. Şi asta îmi era de ajuns. Eram singure pe câmp, deşi era vremea secerişului. Sau noi veneam când ceilalţi terminaseră? Sau mi se părea aşa întinsă Hraina? Abia-i zăreai capătul. Dar nu, capătul nu era acolo, era după încă un deluşor. E singură aici mama, slavă domnului, numai aici poate să plângă, unde n-o aude nimeni, doar eu, care n-o înţeleg, uneori, de ce plânge atâta. Îşi plângea averea, îşi plângea soarta, chema trecutul înapoi.

Cât vedeai cu ochii, până spre pădure, nici un copac în toată arşiţa aceea. Se aşeza la prânz, trudită şi flămândă, să se odihnească la umbra unei căpiţe să mai prindă puteri. Şi adormea îndată, în zăduful acele. I se umplea de broboane faţa, ascunsă în broboada neagră, decolorată de soare. Dar nu dormea mult. Din somnul adânc, tresărea deodată vinovată, uitându-se la soare care călătorise pe cer, uitând de ea. Sărea în picioare făcându-şi cruce şi pornind-o iar cu secera şi cu piciorele ei zgâriate din care sta să dea sângele. Se ferea greu de muştele amiezii. Înainta cu furie în lan, pe când eu mă chinuiam să învăţ să merg pe mirişte, culcând, la fiecare pas, cu talpa, tulpinele retezate.

Toată liniştea caldă a Hrainei era pe seară a noastră, când mama se mai potolea şi devenea bună. Îmi făcea promisiuni în care ea credea! Iar eu îmi dădeam seama cât de greu sunt de ţinut. Dar îmi încălzea sufletul. Ce scurtă era însă fericirea mea şi-a ei … Mama începea să dea iar drumul hohotelor ei de plâns, care cutreierau câmpii. Era, cred, şi fericită uneori, când se ruga lui Dumnezeu şi-i mulţumea că o învrednicise să apuce şi ziua de azi, o învrednicise să termine lucrul. Privea cerul cu ochi blânzi, îl implora şi era mulţumită. Niciodată n-o auzeam să se supere pe Dumnezeu. Munca la câmp îi amintea de copilărie, de vremea când lucra alături de părinţii şi fraţii ei. Ce timpuri grele, dar frumoase. Tot ce era legat de părinţii şi fraţii ei avea ceva sfânt. Am simţit-o mereu mai târziu, când credeam că am crescut destul ca să spun şi eu câte ceva … N-aveam voie să cârtesc.

În timp ce ne întorceam acasă, mama se întreba cât timp mai putea să vină aici, cât timp mai putea să ascundă acest petec de pământ aşezat între două sate. Ba-l declara, ba nu-l declara, agăţându-se de această bucată de pământ ce-i mai rămăsese. Măcar atât putea să ne lase.

Murea Hraina noastră.

Nu ştiu când am început să nu mai mergem la Hraina. Încetul cu încetul, Hraina, nesecerată, rămânea în urmă. Eu colindam acum mahalalele şi maidanele, ducând dorul albăstriţelor. Acum strângeam buchete, braţe mari de albăstriţe de lângă cimitirul de la marginea oraşului, de pe deal. Nu mai făceam cei şaisprezece km pe jos. Murise şi Hraina şi bunicii. Nu mai treceam Juravăţul, acolo unde vadul era mic, galben şi căldicel. Jăravăţ! Puţină apă, trecută repede cu piciorul. Niciodată n-am simţit o apă mai caldă şi mai moale. Niciodată n-am trecut mai repede peste o apă. Mereu se grăbea mama. Cu câtă bucurie am găsit mai târziu pe hartă – nici n-aş fi crezut! – apa aceea leneşă şi caldă, apa care răcorise tălpile mamei … Când ea-i rostea numele, simţeam că-şi potoleşte setea, deşi nu beam apă din Juravăţ. Parcă ar fi respirat mulţumită, ca atunci când se ruga la Dumnezeu. „Trecem peste Jăravăţ”, zicea ea cu solemnitate.

O arşiţă nepotolită rămăsese pentru mine Juravăţul. Amiaza ne întâlnea cu apa aceea galbenă şi-o făcea mai leneşă în curgerea ei. Stătea acolo parcă şi mă aştepta, dar eu alergam după alte ape acuma, cu alte iubiri, dureroase, scurte şi trecătoare. Nestatornice ape mi-au legat apoi gândurile.

Juravăţul mi-a fost dăruit de mama, într-o zi când pentru prima oară a spus: „Trecem Juravăţul”. În drum spre Hraina, pe care avea să mi-o dea tot mie.

Aspru şi trecător îmi sună în urechi uneori Hraina.

–  Ai mai recunoaşte Hraina?

–  Cum să nu? Răspunde mama.

–  După ce?

–  Nici un copac nu făcea umbră la Hraina.

Haturile-s demult sfărâmate.

Era cinstită mama, sau numai dorul de pământ o făcea să nu se trădeze?

Rămăseseră în mintea ei haturile, megieşii şi paşii.

Rămăseseră în mintea mea albăstriţele şi rugii de mure.

Şi drumurile în sufletele noastre, şi cerul de la Hraina.

Hraina – făcută una cu pământul, cu toate celelalte …

Spulberate-s azi drumurile ce duc la Hraina.

Din când în când mă apucă un dor de Hraina, care plânge uitată-n mărăcini. Hraina noastră … Să mă mai duc s-o mângâi cu privirea, să încerc să ghicesc unde era? Dar mama a trecut de mult de optzeci de ani. Şi drumul cu maşina nu e drumul spre Hraina.

————————————————————————————————————————–

Anul trecut, când scrieam povestea Hrainei, mama mai trăia. Se dădeau pământurile înapoi. Şi Hraina. „Acuuum?” a început ea să plângă înăbuşit.

Murea mama, departe. N-am mai apucat să cerem înapoi pământul. Ce rost mai avea, fără mama?

Nici povestea Hrainei n-am apucat să i-o citesc. Vroiam să o fac mai frumoasă. Ca şi cum Hraina nu era destul de frumoasă şi-aşa …

Îmbătrâneam cu Hraina în suflet.

Autor: Silvia Adamek

Notă: Hraina şi Juravăţul sunt două întinderi ce dau aromă de basm  comunei Bălăbăneşti, două repere sculptate-n memoria celor ce le-au păşit hotarele.