Hraina – cea de-a treia mănăstire a satului Bălăbănești

Mănăstirea Hraina

III. Hraina – cea de-a treia mănăstire a satului Bălăbănești

III.-A   O scurtă istorie a Hrainei

Având în vedere faptul că până la mijlocul sec. al XVII-lea majoritatea documentelor de cancelarie sau bisericești au fost scrise în chirilică observăm că foarte multe cuvinte și expresii au pătruns și au rămas în vocabularul limbii române.

Revenind la Hraina noastră din Bălăbănești, cum nu apare nici o mențiune documentară a acestui loc în toate documentele pe care strămoșii noștri ni le-au lăsat – cel puțin eu unul nu am găsit nimic până acum, ce ar putea ea reprezenta și de ce bălăbăneștenii și pupezenii au denumit-o astfel?!

Spre deosebire de Rohna s-ar părea că toponimul Hraina ar avea altă proveniență. În acest caz vom utiliza o ipoteză de lucru în care vom analiza această denumire din punctul de vedere al semnificației propriu-zise a cuvântului hraina dar și a poziționării geografice.

Din unele documente știm că, fără a se menționa denumirea Hraina, hotarul din aceată parte a Bălăbăneștiului a fost unul extrem de disputat între răzeșii de Bălăbănești care stăpâneau și Pupezeniul, legumicultorii din Adam și băloșeștii din actualul sat Bălășești. (vezi Documentul nr. 131, din lucrarea Răzeșii de Bălăbănești, autor George Felix Tașcă, Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2014,  pag.292/293)

“Răzeșii din Pupezeni se plâng Curții de Apel din Iași de împresurarea moșiei lor . La 29 octombrie 1840 Vel Căpitanul Constantin Balaban cu frații săi, fiul Lupului sin Ion Balaban adresează o jalbă cu plângere de împresurarea moșiei lor Pupezeni pe apa Holbanei, Ținut Tutova, care se hotrăște cu moșia Negoieștii și la capătul de răsărit se mărginește cu moșia Băloșeștii. Împresurare s-a produs prin trecerea peste pietrele hotare și movilele din vechime. Răzeșii arată că mai sunt împresurați și de grădinarii care aparțin de Mănăstirea Adam, din partea dinspre apus, care le iau din moșia Pupezeni și Negoiești, unde au baștină și cumpărătură hotărâte din 1811, statornicite cu pietre hotare de neamul lor Căpățânesc și Tășculesc. (…)”

Bătrânii spuneau că marcarea fizică a unui hotar (o movilă, un copac, o piatră) era urmată și de o marcare memorizată, mai exact se lua un băiețandru din sat, i se arătau semnele hotarului, după care era tras de păr, pălmuit și în final răsplătit pentru a-și aduce aminte unde au fost puse semnele ce punctau hotarul între cele două proprietăți.

“Ceremonia punerii pietrelor de hotar, la hotărnicii și măsurători, era de asemenea legată de unele obiceiuri, fiind întotdeauna făcută în prezența unui sau mai multor copii isteți și măricuți, care, pentru a ține minte tot restul vieții lor pietrele de hotar puse și data respectivă, erau bătuși sau chinuiți în variate feluri, trași de păr, etc. și apoi răsplătiți gras, cu bani de argint.” (Răzeșii de Bălăbănești, autor George Felix Tașcă, Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2014, pag. 39-40)

Dar de ce Hraina ?! Dacă analizăm cu atenție conținului cuvântului Hraina observăm o asemănare izbitoare cu Ucraina, țara vecinilor noștri ce nu fusese înainte decât o fâșie de teritoriu denumită în slavonă Craina având semnificația de graniță – hotar. Și cum transmiterea acestor denumirii s-a făcut de la o generație la alta pe cale orală prin analogie putem spune că s-a ajuns la denumirea Hraina(Craina/Hotar) semnificând fâșia de teren ce desparte Bălăbăneștiul de Pupezeni. Un caz similar îl semnala istoricul, prof.dr. Ioan Aurel Pop, astăzi Președintele Academiei Române, care afirma recent că toponimul Bistrița (râul Bistrița) vine tot din slavonă fiind de fapt traducerea cuvântului românesc Repedea (vechea denumire a râului Bistrița / bâstro-repede). Mai mult, în cazul nostru Hraina/Craina ar trebui menționat și faptul că foarte multe cuvinte în graiul moldovenesc suferă o transformare de  pronunție la început și întâlnim și-n vorbirea curentă de astăzi, în special la sate, varianta populară învechită a cuvintelor: hin/vin ; hreasc/vreasc ; hier/vier ; hire/fire ; hronicar/cronicar, etc.

Astăzi Hraina este marcată altfel! O întâlnim menționată fie în frumoasele povestiri ale doamnei Silvia Adamek (Șușnea – tatăl ei stăpânea aceste plaiuri minunate înainte de venirea comuniștilor), fie la pas. Din locul unde fusese odată balta celebrei pescărițe mama Săndiță și a lui nea Vasile de pe Lac, urci ușor, pe drumul nisipos, buza dealului și ajungi la o cruce mare de salcâm înfiptă adânc în imaș. Te-nchini, săruți crucea, tragi aer în piept și continui să urci dealul până la pădure. Ajuns sus, te-ntorci cu fața spre sfânta cruce ce-ai întâlnit-o în valea Hobanei și cauți să ghicești din priviri unde or fi fost movilele, pietroaiele sau copacii ce străjuiau Hraina!

Făcând o paranteză și revenind la fâșia de teritoriu Ucraina să nu uităm faptul că Transnistria, acum mai bine de două secole – acest lucru din păcate nu este menționat în manualele noastre de istorie, era un ținut populat de români (majoritari), avea capitala la Balta (astăzi Ucraina) se întindea până la Bug unde se învecina cu Imperiul Țarist. “În 1918 Transnistria cânta „Deşteaptă-te române” Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici (45).Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut.” (vezi art. Transnistria, ținutul românesc cel mai răsăritean – autor Viorel Dolha). Majoritatea ucrainienilor de astăzi din această zonă sunt români-moldoveni slavizați proces ce continuă și în zilele noastre în nordul Bucovinei și Bugeac. Istoricul militar Mircea Dogaru a explicat deseori în emisiuni televizate, extrem de bine documentate, întregul proces de slavizare și înstrăinare a acestui teritoriu românesc strămoșesc.

III.-B Mănăstirea de la Hrana, un aşezământ monahal gălăţean necunoscut / Pr. Eugen Drăgoi

În timp ce alcătuiam un volum antologic de documente edite referitoare la Mănăstirea Adam din județul Galați, mi‑a atras atenția un zapis din 11 noiembrie 1682, în care este menționată o mănăstire cu numele „de la Hrana“. În documentul respectiv, care face parte din inventarul de documente al Mănăstirii Adam, aflat la Arhivele Naționale Iași (pachet VI/22) și al cărui rezumat s‑a publicat în anul 1970, se arată că un anume „Tănasie, fiul lui Păcurar Horciag din Grădinari, cu sora lui, Tomina și cu mătușa lui, Nazarie, vând lui Pavel și soției lui, Maria“ o jumătate din bătrânul Țibăscului din Grădinari. Primul între martorii acestei tranzacții funciare este „popa Jora de la Mănăstirea Hrana“. Alți martori sunt din Grădinari, Ciurești, Dăncești, Negoești și Bârlad. Documentul este scris de diacul Ion Băgul (1).

Toate satele menționate mai sus se aflau în vecinătatea satelor Bălășești și Bălăbănești, și nu prea departe de Mănăstirea Adam, fiind sate vechi. Grădinari, care exista în secolul al XV‑lea, a fost sat pe pârâul Hobana, la sud‑vest de satul Pupezeni (2), comuna Bălășești, județul Galați și la nord de satul Știețești, comuna Drăgușeni, județul Galați, în hotar cu moșia Osieci (3), moșie pe care se ridicase la 1652 Mănăstirea Adam, fiind amintită în mai multe documente din secolele XVII‑XIX; Ciurești (la est‑sud‑est de satul Pupezeni), existent și astăzi ca sat component al comunei Bălășești, județul Galați, atestat documentar la 17 martie 1508, într‑un hrisov emis de Bogdan voievod, fiul lui Ștefan cel Mare și Sfânt (4), era mult mai vechi, fiind pe la finele veacului al XV‑lea în proprietatea lui Roman Dajbog, pârcălab de Neamț (5); Negoești (Negoiești), atestat documentar în 1555, pe vremea primei domnii a voievodului Alexandru Lăpușneanul (6) a fost sat pe pârâul Hobana, lângă satul Pupezeni (7); Dăncești este, cu siguranță Dăncenii, fost sat pe Hobana, la sud de satul Bălășești (8), care dăinuia ca moșie până pe la 1859.

Părerea noastră este că și Mănăstirea de la Hrana se afla în spațiul actual al comunei Bălășești. Vom încerca să susținem această aserțiune, cu argumente. Trebuie să mai precizăm că această mănăstire este amintită mai înainte, la 21 iunie 1680, într‑un zapis (în documentul respectiv, din păcate deteriorat pe o suprafață de 1/3, se poate citi doar Hrana), prin care „Anița, fata lui Baico și soțul ei vând lui Baico, fiul popei Jora, partea lor de moșie din Budești…“ (9). Martorii acestei vânzări sunt din satele Negoiești (despre care am vorbit mai înainte), Budești și Vicoleni, sate apropiate de Bălășești și Bălăbănești (10), iar documentul este scris de „Calest… din Hrana“. Punctele de suspensie indică faptul că există o ruptură în document. Oricum, considerăm că este vorba de un viețuitor al acestei mănăstiri, Calist, probabil, ieromonah sau poate chiar egumenul de la acea dată, al așezământului monahal respectiv.

După cum am afirmat mai înainte, convingerea noastră este că locul unde s‑a aflat Mănăstirea de la Hrana trebuie căutat în perimetrul comunei Bălășești, cum ne sugerează contextul toponimelor din cele două documente în care este amintită aceasta. Răspunsul considerăm că‑l găsim, fără teamă că greșim, la cercetătorul dr. Sorin Geacu, șef de secție la Institutul de Geografie din cadrul Academiei Române, care menționează un deal în Colinele Covurluiului, la vest de satul Bălăbănești (cu o altitudine maximă de 245 m), numit Craina, dar și Hraina (11), precum și valea torențială Craina, de 1 km lungime, la 1,3 km SV de Bălăbănești (12). Aici, aproximativ într‑un perimetru situat la nord‑est de satul Pupezeni, comuna Bălășești și sud‑vest de satul/comuna Bălăbănești, suntem convinși că s‑a aflat Mănăstirea de la Hrana existentă în a doua jumătate a secolului al XVII‑lea.

Nu avem alte știri despre timpul ctitoririi acestei mănăstiri și nu cunoaștem când și cum și‑a încheiat existența. Probabil că exista la începutul veacului al XVII‑lea și se va fi năruit în timpul unuia din marile cutremure precum cele din 12 iunie 1701 sau 11 iunie 1738 ori, mai degrabă, la groaznicul seism din 14 octombrie 1802!

Preotul Jora era din Zagoreni (13) și este amintit ca martor în anul 1676, cu ocazia vânzării unei părți din moșiile Pupezeni și Budești (14); tot ca martor este menționat și la 25 martie 1682, între alții și cu călugărul Cepraga (probabil tot de la Mănăstirea de la Hrana!), când Focșe, fiul lui Ionașco din Grădinari zălogește lui Adam, călugărul de la Mănăstirea Adam, moșia tatălui său de la Grădinari, pentru o bute de vin de 100 de vedre, luată de la monahul din codrul Ghenghei (15); în fine, același preot Jora, este martor, peste doi ani (17 martie 1685) la vânzarea a unei părți de moșie din Grădinari de către Ionașcu, fiul lui Ștefan, nepotul lui Păcurar Horciag din Grădinari, către Adam călugărul (16).

Preotul Jora cumpără de la Petru Gornescu și fiii săi, la 25 aprilie 1680, partea de moșie a mamei lor și cea a unchiului lor din Pupezeni și din Băloșești (17). În acest an trebuie să fi fost destul de bătrân, de vreme ce la 21 iunie (1680) avea o nepoată, Anița, căsătorită, fiica lui Baico, acesta fiind fiul preotului Jora (18). La 1 septembrie 1681, era deja viețuitor la Mănăstirea de la Hrana. Acum, Ion Tălăbăscul, fost pârcălab, împreună cu oamenii dimprejurul locului și căpetenii din ținuturi, anume Jora călugărul, Sava ieromonahul, Bolea din Milești și alții stâlpesc hotarele Mănăstirii Adam (19).

Cu titlul de ipoteză, dar care în contextul documentar la care ne vom referi, poate să fie plauzibilă, prezentăm o altă mărturie indirectă, în favoarea existenței Mănăstirii de la Hrana, cu mai bine de 128 de ani înainte de anul 1680, amintit mai sus. Astfel, satul Bălășești, situat în Colinele Covurluiului – nordul județului Galați – la hotar cu județul Vaslui, exista în secolul al XV‑lea, fiind atestat documentar în anul 1505, când Bogdan vodă (1504‑1517), fiul voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, întăreşte vânzarea unui sat pe Bârlad, făcută de Ioan şi Nestor boierului Toader logofătul, cu preţul de 200 zloţi tătărăşti (20). Pe versoul documentului respectiv citim: „Scriitor slovelor, Toader de la Bălăşeşti“. Foarte probabil ca acest Toader să fie aceeași persoană cu Toader, fiul lui Băloș, căruia, la 20 martie 1528, un alt fecior al marelui voievod Ștefan, anume Petru Rareș, îi întărea lui și altor frați ai săi stăpânirea pe „două sate, pe Hobalna, unde a fost Giurgiu Călugărul, la Fântâna Rusului, unde se chiamă satul Osiiaci, celălalt sat pe pârâul Bodoanelor, la fântână, care se chiamă satul Băloşeşti“ (21). Toader Băloș n‑a fost o persoană oarecare; avea rang de mare logofăt și a fost ales de către voievodul Bogdan III ca membru al soliei domnești, trimisă în Polonia, în anul 1510, pentru încheierea păcii. Înainte de 28 martie 1552 se călugărește, primind numele de Teofilact (22). Poate că părintele Teofilact s‑a închinoviat în Mănăstirea de la Hrana, ridicată mai înainte în perimetrul satului Bălășești, unde fusese anterior Giurgiu Călugărul, deci unde ființase o mai veche așezare pustnicească, ceea ce presupune existența vieții monahale în nordul județului Galați, înainte de secolul al XV‑lea. Se cunoaște că, în noiembrie 1998, renumitul istoric dr. Paul Păltănea susținea la Centrul Eparhial din Galați, o comunicare științifică, aducând în atenție noi mărturii medievale despre biserici, mănăstiri și slujitorii lor în spațiul Epis­copiei Dunării de Jos. Între acestea semnala un hrisov al Sfântului voievod Ștefan cel Mare din 16 ianuarie 1495, prin care domnitorul întărește lui Petre Ghenghea și rudelor lui părți din satul Popești „unde a fost casa și mănăstirea moșului lor, preotul Mircea“ (23). În subsol (n. 3) precizează că satul Popești, care a dispărut, a fost pe teritoriul comunei Bălăbănești, iar potrivit unor însemnări din publicația Buciumul român, I (București, 1875), „moșia Popești era legată de satul Bursucani“. Preotul Mircea era „moșul“, adică bunicul lui Petre Ghenghea (24), cel care cumpăra părți din Popești. Această precizare ne facem să înțelegem – dacă scădem cam 30 de ani cu fiecare generație – că mănăstirea preotului Mircea exista pe la 1435, în vremea domniei fiilor voievodului Alexandru cel Bun, anume Iliaș și Ștefan.

Acestei zone bogate în mărturii de viață monahală timpurii i se adaugă, așadar și Mănăstirea de la Hrana, existentă la sfârșitul veacului al XVII‑lea, mai veche decât Mănăstirea Adam.

Poate, cândva, pe locul mănăstirii – când se va identifica precis – se va ridica o troiță care să amintească de existența acesteia.

Text scris integral de Pr. Eugen Drăgoi – Sursa: Călăuza Ortodoxă – Revista Arhiepiscopiei Dunărea de Jos

 Note:

1 – Catalogul documentelor moldovenești din Direcția Arhivelor Centrale (în continuare se abreviază CDM), vol. IV, 1676‑1700 (întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca‑Tinculescu, Veronica Vasilescu, Constanța Negulescu), București, 1970, p. 180, nr. 759. După colaţionarea reproducerii în rezumat a documentului în volumul menţionat cu originalul, am constatat scăparea autorilor catalogului. În documentul original este scris: „Popa Jora de la Mănăstirea de la Hrana“.

2 – Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea 1, Editura Academiei Române, București, 1991, p. 493‑494.

3 – Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea 1, ed. cit., p. 805.

4 – Documente privind Istoria României (în continuare se abreviază DIR), veacul XVI, A. Moldova, vol. I, 1501‑1550 (comitetul de redacție: Ion Ionașcu, L. Lăzărescu‑Ionescu, Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, D. Prodan, Mihai Roller), Editura Academiei RPR, București, 1951, p. 76, nr. 72.

5 – Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV‑XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 267.

6 – DIR, veacul XVI, A. Moldova, vol. II, 1551‑1570 (comitetul de redacție: Ion Ionașcu, L. Lăzărescu‑Ionescu, Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, D. Prodan, Mihai Roller), Editura Academiei RPR, București, 1951, p. 66‑67 nr. 63.

7 – Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea 1, ed. cit., p. 766. Satul exista însă înainte de 1527, întrucât în documentul de atestare amintit mai sus se pomenește de un privilegiu de la voievodul Petru Rareș.

8 – Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea 1, ed. cit., p. 340.

9 – CDM, vol. IV, p. 127, nr. 501. Originalul documentului se află în Fondul Mănăstirea Adam de la Arhivele Naționale, Iași, pach. V/7.

10 – Satul Budești, atestat documentar în anul 1555, a fost, cu siguranță, la sud de Pupezeni. Într‑un act de danie de la 12 ianuarie 1708, „Stratul, fiul Varnavei din Budești, dăruiește Mănăstirii «cei din piatră» cu hramul Adormirea Precistii, partea sa de moșie din Budești, ce se cheamă Pupezeni…cât se va alege până la fântâna Poienii Vântului“. CDM, vol. V, 1701‑1720 (întocmit de Veronica Vasilescu, Doina Duca‑Tinculescu), București, 1974, p. 181, nr. 703. Sorin Geacu (Județul Galați. Dicționar de geografie fizică, Editura CD Press, București, 2007, p. 33) menționează existența în zilele noastre a unui Deal, Bodești, la sud‑est de Cotoroaia, deci în apropiere de Pupezeni, numit și Bodescu sau Budescu, dar și dealul Poiana Vântului (p. 200), „la sud de Bălăbănești, pe teritoriile administrative ale comunelor Bălășești și Drăgușeni, limitat de văile Pupezeni (în N) și Hobana (în S)“. Vicoleni, sat pe pârâul Jeravăț, atestat documentar la 20 februarie 1507 (DIR, veacul XVI, A. Moldova, vol. I, ed. cit., p. 51, nr. 46), dar care exista, evident, în secolul anterior, a fost sat la nord de Bălășești (vezi actualul deal Vicoleni, la Sorin Geacu, Județul Galați. Dicționar de geografie fizică, ed. cit., p. 282). În anul 1887 este inclus definitiv în satul Bălăbănești. Vezi Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea a 2‑a, Editura Academiei Române, București, 1992, p. 1299.

10 – Sorin Geacu, Județul Galați. Dicționar de geografie fizică, ed. cit., p. 77.

11 – Sorin Geacu, Județul Galați. Dicționar de geografie fizică, ed. cit., p. 77.

12 – Fost sat pe pârâul Hobana, lângă satul Bălășești.

13 – CDM, vol. IV, ed. cit., p. 43, nr. 80.

14 – CDM, vol. IV, ed. cit., p. 169, nr. 705.

15 – CDM, vol. IV, ed. cit., p. 200, nr. 863.

16 – CDM, vol. IV, ed. cit., p. 123, nr. 482.

17 – CDM, vol. IV, ed. cit., p. 127, nr. 501.

18 – CDM, vol. IV, ed. cit., p. 160, nr. 661.

19- T. G. Bulat, Varia documenta, în „Arhivele Basarabiei“, an. V, nr. 4, octombrie‑decembrie 1933, p. 362‑363, doc. II.

20 – DIR, veacul XVI, A. Moldova, vol. I, ed. cit., p. 275‑276, doc. nr. 242

22 – DIR, veacul XV, A. Moldova, vol. II, 1476‑1500 (comitetul de redacție: Ion Ionașcu, L. Lăzărescu‑Ionescu, Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, D. Prodan, Mihai Roller), Editura Academiei R.P.R., București, 1954, p. 10; Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV‑XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 331.

23 – Paul Păltănea, Noi completări la istoria Bisericii gălățene, în vol. „La cumpăna dintre milenii“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 195 (reeditare în vol. Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, de la începuturi până în secolul al XIX‑lea, I, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2009, p. 561). Autorul citează din documentul publicat în Documenta Romaniae Historica, A., Moldova, vol. III,1487‑1504 (volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproșu, N. Ciocan), Editura Academiei RSR, București, 1980, p. 303, nr. 165.

24 – Probabil că Petre Ghenghea este primul proprietar al „Codrului Ghenghii“, actuala pădure Adam, unde se află Mănăstirea Adam, fondată la 1652.

III. – C  Valea Popii (Râpa Popii) fostă proprietate sau locație a mănăstirii Hraina ?

Înainte de venirea Partidului Comunist la putere Hraina a fost proprietate a familiei Șușnea. Acest lucru este confirmat atât de unul din urmașii acestei familii (Silvia Adamek) dar și de mulți locuitori ai satului Bălăbănești ce și-au dus veacul în acest colț de sat. Iată ce scria d-na Silvia Adamek într-o lucrare a domniei sale:

“Numele ei mă chema adesea. Mergeam pe jos şaisprezece km în copilărie, pentru a ajunge la ea. N-o uitasem nici când ne-am mutat la oraş.

Înainte de a ajunge în deal la Cruce, în stânga un drum ducea în câmp, la Hraina, ultima bucată de pământ care a mai fost a noastră. Am lucrat-o până s-a pierdut prin ceape-uri şi acte. Nu mai avea acte, nu mai avea stăpân Hraina. Rămăsese doar numele acela buruienos, care-mi plăcea atât de mult.

Nu ţin minte decât grâu pe Hraina şi rugi de mure. Şi albăstrele din care-mi făceam coroniţe. Lan de grâu înseamnă Hraina. Cum să nu doresc să mergem vara acolo la seceriş?”

În anul 1994 începuse déjà reîmproprietărirea bălăbăneștenilor după lovitura de stat din decembrie 1989. Foarte multe terenuri, foste proprietăți răzășești, se găseau acum integrate în fermele C.A.P-ului din sat sau erau administrate de stat prin intermediul unor asociații cu sediul în alte localități, în cazul nostru am putea menționa Gostatul care avea sediul la Berești. Bunicul meu, Butunoi Gr. Vasile, unul dintre puținii particulari ai vremurilor comuniste rămăsese fără terenurile părinților în urma colectivizării forțate, fiindu-I totuși atribuite în schimbul moștenirii strămoșești o parte din terenurile familiei Maxim, nisipoase și slabe calitativ din punct de vedere al producției solului. Bunicul fusese de fapt ultimul răzeș din sat, stigmatizat de sistem pentru simplul fapt că și-a iubit cu încăpățânare ieșită din comun pământul lăsat de părinți. Pot afirma cinstit că dragostea de glia strămoșească l-a ținut departe de colectiv. De asta nici nu a semnat vreun angajament cu autoritățile comuniste locale în ciuda presiunilor enorme și a suferințelor îndurate. Am făcut această paranteză pentru că am avut inspirația să înregistrez cu o cameră video o conversație cu bunica, Butunoi Gr. Maria, despre Hraina, conversație care clarifică faptul că Hraina a fost dintotdeauna pământ al Bălăbăneștiul și niciodată al Bălășeștiului. Bunica nu putea să se înșele deoarece copilărise în această parte a satului (Urzica) iar drumul părinților spre proprietăților lor trecea prin Hraina. De fapt însăși mama ei originară din Pupezeni, după tata Tercu, bătuse acest drum de mii de ori spre vechea casă părintească! Prin urmare când vorbim de localizarea mănăstirii Hraina nu putem spune decât atât – a fost întemeiată de strămoșii noștri pe pământul răzeșilor din Bălăbănești.

Pe parcursul întregului material despre mănăstirea Hraina, cea de-a treia a satului Bălăbănești, voi puncta cu dovezi incontestabile acest fapt pentru că, pentru istoria satului, consider că acest lucru este de o importanță deosebită.

Revenim la începuturile anilor 90 când oamenii își luau pământurile străbune înapoi. Bunicul avea toate actele, pentru el lucrurile erau clare. Își știa exact haturile și megieșii și avea totul documentat, numai că reîmpărțirile teritoriale la nivel de comune și dorința statului de a nu dezintegra anumite asociații agricole au condus la unele negocieri între bunicii mei și autoritățile locale. Pe atunci unul dintre principalii reprezentanți de seamă ai Primăriei Bălăbănești era fostul secretar Petrică Cudrințescu. Citez din memorie spusele bunicilor după dese drumuri la primărie: “Nea Vasile nu putem să-ți dăm terenul de la Gostat, legea-i neclară iar tarlalele sunt extrem de bine întreținute de ei. Dar îți dăm în apropiere”. În cele din urmă bunicii au cedat, și au renunțat la terenurilor de la Gostat, Poiana Vântului și Popești fiind improprietăriți la Valea Popii (sau Râpa Popii). Marele avantaj pe care l-au calculat ei atunci a fost că terenul era ținut grămadă cum spuneau ei și era mai aproape de sat. Marele inconvenient era că drumul era greu accesibil pentru a fi muncit mecanizat și foarte greu de păzit de porci mistreți și hoți, fiind într-un fel ascuns între dealuri.

Profesorul Nicolae Pământ în monografia “Bălăbănești un sat de răzăși” afirma, citez: “După 2000 şcoala ţine pasul cu modificarea vieţii satului datorată necesităţii de a fi aliniată nivelului de dezvoltare a vieţii sociale de ţară membră U.E. În primul rând, şcoala a fost reîmproprietărită cu suprafaţa de 2 ha teren (destul de slab ca şi categorie de teren arabil) în Hraina, la limita cu comuna Bălăşeşti, lângă pământul bisericii (unde se află şi azi)”.

La toponimele Valea Popii și Râpa Popii am vrut să ajung de fapt. Sper ca această scurtă introducerea să nu vă fi pierdut interesul și să nu mă fi depărtat prea tare de subiectul principal dar am dat mai multe detalii pentru că acestea pot susține aflarea adevărului.

Înainte de a-și da acceptul acestui schimb bunicul a vrut să afle încă un amănunt. Știa din auzite că demult acest teren ar fi fost al bisericii deși nu-și amintea ca preoții de la biserica Sf. Nicolae să-l fi muncit sau administrat vreodată. A mers la biserică să afle adevărul, numai că și acolo mare lucru nu se știa iar biserica primise déjà alt teren la Popești, teren ce fusese dat la asociație întrucât nu mai era forță de muncă.

După denumire, Valea Popii fusese al unei biserici dar acte și alte istorisiri din mitricele bisericilor din sat care să confirme acest fapt nu există deocamdată.

Acum aproape patru decenii terenul era un câmp de lumânărici străbătut de un drum ce ducea spre pădure. Drumul dădea în Râpa Popii unde era un podeț din loazbe de lemn peste firul de apă ce se scurgea molcom în balta ce dădea în drumul ce ducea spre Pupezeni. Barajul fusese construit de administrația comunistă și avea dublu rol: de stabilizare a terenul din zonă și de protejare a drumului, respectiv pentru adăparea ovinelor care aparțineau unei ferme a Gostatului. Erau câteva sute bune de oi care colindau dealurile zilnic de la iaz spre Valea Recii iar camioanele veneau și colectau laptele direct de la stână.

Râpa Popii nu este prea adâncă. A avut malurile mereu împădurite. Printre speciile care creșteau și mai cresc aici am putea enumera: alunul, cornul, măcieșul dar și arbori mai proeminenți cum ar fi stejarul, fagul, salcâmul sau salcia.

Ca și în cazul mănăstirii Popești din care se mai păstrează astăzi doar toponimul tarlalei, toponim dovedit prin manuscrise de existența preotului Mirce și a mănăstirii lui și în cazul Văii Popii sau a Râpei Popii am fi putut lesne lansa aceeași ipoteză de lucru. Numai că lipseau înscrisurile care să stabilească acest fapt. În zonă nu se semnalase niciodată vreunui lăcaș de cult apropiat.

Însă anul trecut un material extrem de bine documentat prezentat în introducerea de față al pr. Eugen Drăgoi dă sens acestui toponim și clarifică existența lui în zona noastră. Valea Popii a fost proprietate a fostei mănăstiri Hraina din apropiere sau poate poate însuși locul existenței mănăstirii deoarece abundă de izvoare, lemn și piatră stratificată. Fiind și o vale scurtă bine ascunsă între patru dealuri, ar putut fi locația ideală pentru această mănăstire situată la hotarul dintre Bălăbănești și Pupezeni sat întemeiat și el de răzășii bălăbăneșteni.

Deocamdată nu s-au găsit prezențe ceramice în zonă ca în cazul Chilienilor unde anual ies la suprafață bucăți de ceramică veche în urma arăturilor de primăvară. Spun deocamdată deoarece există o parte din Valea Popii care a fost mereu destinată pășunatului și niciodată muncită mecanizat.

Text Florin Munteanu

Fragment din lucrarea Bălăbănești pământ ortodox – Cele trei mănăstiri ale satului: Popești, Frumoasa și Hraina