Henryk Sienkiewicz: Quo vadis? (un episod tragic din trecut mai actual ca niciodată)

Venise rândul creştinilor. Deoarece era un spectacol nou pentru popor şi nimeni nu ştia cum au să se comporte, erau aşteptaţi cu multă curiozi­tate. Aşteptându‑se la scene extraordinare, mulţimea era concentrată şi duşmănoasă. Doar oamenii care aveau să apară acum dăduseră foc Romei şi comorilor ei de veacuri! Doar se hrăneau cu sânge de sugari, otrăveau apa, blestemau neamul omenesc şi se dedau la crimele cele mai infame! Nici cele mai aspre pedepse nu puteau sătura ura dezlănţuită a plebei, iar dacă se temea cineva, se temea numai ca nu cumva chinurile să fie mai prejos de fărădelegile acestor duşmani cumpliţi.

Soarele se ridicase în înălţimi şi razele lui, filtrate prin velarium‑ul pur­puriu, umpleau amfiteatrul de o lumină sângerie. Nisipul luase o cu­loare de jăratic. În lumina asta, pe feţele oamenilor şi în arena pustie, care peste câteva clipe avea să se umple de chin omenesc şi furie animalică, se înstăpânise groaza. Moartea plutea în aer. Mulţimea, de obicei veselă, se cufundase în ură şi tăcere. Chipurile aveau o expresie încrâncenată.

Prefectul făcu un semn: apăru acelaşi bătrân îmbrăcat în Caron, care chemase la moarte pe gladiatori, şi, trecând cu pas mărunt prin toată are­na, în mijlocul unei tăceri mormântale, bătu de trei ori cu ciocanul în poar­tă.

Amfiteatrul fu străbătut de murmure:

— Creştinii!… Creştinii!…

Gratiile de fier scârţâiră, în hăurile negre răsunară strigătele obişnuite ale mastigoforilor: “În arenă!” şi într‑o clipă, arena fu populată de grupuri parcă de silvani îmbrăcaţi în piei de animale. Toţi alergau iute, aproape înfriguraţi şi, ajungând în mijlocul arenei, îngenuncheau unul lângă altul cu mâinile ridicate spre cer. Mulţimea crezuse că imploră îndurare şi, înfu­riată de o asemenea purtare laşă, începu să bată din picioare, să fluiere, să arunce cu amforele goale, cu oase curăţate de carne şi să urle: “Fiarele! Fiarele!”… Dintr‑o dată însă, se petrecu ceva neaşteptat. Din grupul creşti­nilor răsună cântecul auzit pentru prima dată într‑un circ roman:

Christus regnat!…

Mulţimea fu cuprinsă de uimire. Condamnaţii cântau, cu ochii ridicaţi spie velarium. Se vedeau feţele lor palide, parcă transfigurate. Înţeleseră cu toţi că oamenii aceia nu cer îndurare. Se părea că nu mai văd circul, nici poporul, nici senatul, nici pe împărat. “Christus regnat!” răsuna tot mai puternic, iar în bănci până sus, printre rândurile de spectatori, mulţi îşi puneau întrebarea: “Ce se petrece? Cine‑i acel Christos declarat stăpân de oamenii aceştia care aveau să moară?” Între timp însă, au fost deschise alte gratii şi în arenă au năvălit, alergândşi lătrând sălbatic, haite întregi de câini: moloşi uriaşi, galbeni din Peloponez, câini dungaţi din Pirinei, du­lăi din Hibernia ca nişte lupi, înfometaţi înadins, cu burta supte şi ochii in­jectaţi. Urletul şi mârâitul umplură tot amfiteatrul. Creştinii, după ce ter­minară cântecul, rămaseră în genunchi parcă împietriţi, gemând în­tr‑un lung “Pro Christo! Pro Christo!” Câinii, simţind oameni sub pieile de animale şi mirat de împietrirea lor, la început nu îndrăzniră să‑i atace. U­nii se căţărară pe pereţii lojilor ca şi cum ar fi vrut să ajungă la spectatori, alţii alergau în jurul arenei, lătrând îndârjiţi, parc‑ar fi gonit o fiară nevă­zută. Poporul se înfurie. Izbucniră mii de voci. Unii spectatori imitau răc­netul fiarelor, alţii lătratul câinilor, alţii îi asmuţeau în toate limbile. Amfi­teatrul se cutremura de răcnete. Câinii aţâţaţi, ba se repezeau, ba se re­trăgeau, clămpănind din fălci, până când, în cele din urmă, unul din mo­loşi îşi înfipse colţii în umărul unei femei îngenunchiate în faţă şi o trase sub el.

Ca la un semn, zeci de câini se aruncară în mijloc, făcând o spărtură. Mulţimea încetă să ţipe ca să privească cu mai multă atenţie. Printre urle­te şi horcăituri se mai auzeau voci jalnice de bărbaţi şi femei: “Pro Christo! Pro Christo!” Arena fu semănată în curând cu ghemuri de trupuri, câini, oameni care se zvâtroleau. Sângele curgea şuvoi. Câinii îşi smulgeau unul altuia membrele însângerate ale oamenilor. Mirosul de sânge şi de mărun­taie sfârtecate copleşi parfumurile arabe. În cele din urmă, nu mai rămăse­se decât pe ici‑colo câte un om îngenuncheat, covârşit repede de haitele în­nebunite.

Vinicius, care în momentul când intraseră creştinii se ridicase şi se întorsese pentru ca, conform promisiunii să‑i arate săpătorului direcţia unde, printre oamenii lui Petronius, se afla ascuns Apostolul, se aşeză la loc. Stătea cu faţa ca de mort, privind cu ochi sticloşi la priveliştea înfio­rătoare. La început, gândul că săpătorul ar fi putu să se înşele şi că Ligia s‑ar fi afla printre victime îl paralizase. Când auzi însă glasurile: “Pro Christo!”, când văzu chipul atâtor victime care, murind, aduceau laudă adevărului şi Dumnezeului lor, îl cuprinse un alt sentiment, care‑i alina suferinţa. Îşi spuse că de vreme ce Christos însuşi a murit în chinuri şi de vreme ce, iată, pier în numele lui, mii, când se varsă o mare de sânge, o pi­cătură mai mult nu înseamnă nimic şi că e chiar un păcat să mai ceri în­durare. Gândul acesta îi venea din arenă, împreună cu gemetele muribun­zilor şi cu mirosul de sânge. Totuşi, se ruga şi, repetând în neştire cu bu­zele arse: “Christe, Christe — şi Apostolul Tău se roagă pentru ea!” După aceea uită de sine. Pierdu noţiunea locului unde se află. I se părea doar că sângele din arenă creşte şi creşte, că se va ridica şi se va revărsa din circ peste toată Roma. Nu mai auzea nimic, nici urletele câinilor, nici ţipetele mulţimi, nici vocile curtenilor care începură deodată să strige:

— A leşinat Chilon!

— A leşinat Chilon! repetă Petronius, întorcându‑se spre grec.

Acesta leşinase într‑adevăr. Stătea alb ca varul, cu capul dat pe spate, cu gura larg deschisă, ca un cadavru.

În aceeaşi clipă, începură să împingă în arenă noi victime îmbrăcate în piei de animale.

Îngenunchiară şi aceştia imediat, ca şi ceilalţi. Însă câinii, osteniţi şi sătui, nu mai voiau să‑i sfâşâie. Doar vreo câţiva se năpustiră asupra celor care îngenunchiaseră mai în margine. Ceilalţi câini, lungindu‑se la pământ şi ridicând în sus boturile pline de sânge, gâfâiau şi vomitau.

Mulţimea nemulţumită, îmbătată de sânge, înnebunită, începu să strige cu voci înfiorătoare:

— Leii! Leii! Daţi drumul leilor!…

Leii fuseseră rezervaţi pentru ziua următoare, însă în amfiteatru po­porul îşi impunea voinţa chiar şi împăratului. Numai singur Caligula, în­drăzneţ şi capricios, cuteza uneori să i se împotrivească, ba chiar să ordo­ne biciuirea mulţimii. De cele mai multe ori însă, ceda şi el. Nero, căruia aplauzele îi erau mai dragi decât orice pe lume, nu se opunea niciodată. Nu se opuse nici acum, când era vorba de potolirea mulţimii iritate de in­cendiu şi de creştinii pe care aruncase vina dezastrului.

Făcu semn să se deschidă cuniculum şi mulţimea se linişti imediat. Se auzi scârţâitul gratiilor în dosul cărora erau leii. Câinii se adunară gră­madă în partea opusă a arenei, schelălăind încet, în timp ce leii apărură unul după altul, uriaşi, galbeni, cu capete mari, lăţoase. Însuşi împăratul îşi întoarse spre ei faţa‑i plictisită şi duse smaraldul la ochi, ca să vadă mai bine. Curtenii îi salutară cu aplauze Mulţimea îi număra pe degete, urmărind impresia pe care apariţia lor o făcea asupra creştinilor îngenun­chiaţi în mijloc. Aceştia începură să repete iarăşi cuvintele neînţelese pen­tru mulţi şi supărătoare pentru toţi: “Pro Christo! Pro Christo!”…

Leii, deşi flămânzi, nu se grăbeau. Lumina roşcată de pe arenă îi su­păra. Clipeau din ochi parcă orbiţi. Unii îşi întindeau leneş trupurile enor­me, aurii, alţii căscau boturile parc‑ar fi vrut să arate spectatorilor colţii lor îngrozitori. Curând însă, mirosul de sânge începu să‑i irite. Mişcările lor deveniră neliniştite. Îşi zburleau coamele, sforăind. Deodată, unul se repezi la cadavrul unei femei şi, aşezându‑şi labele din faţă pe el, începu să lingă sângele închegat. Un altul se apropie de un creştin care ţinea în braţe un copil îmbrăcat în pielede pui de ciută. Copilul se cutremura, plân­gând, atârnându‑se convulsiv de gâtul tatălui. Acesta, voind să‑i prelun­gească măcar cu câteva clipe viaţa, se muncea să‑l desfacă şi să‑l dea celor care erau îngenunchiaţi mai departe. Ţipetele şi mişcarea îl înfuriară pe leu. Scoase un răget scurt, zdrobi copilul cu o lovitură de labă şi, apucând în gură capul tatălui, îl sfărâmă într‑o clipă.

Văzându‑l, ceilalţi lei se năpustiră asupra creştinilor. Câteva dintre femei nu‑şi putură reţine ţipătul de groază. Mulţimea le acoperi cu aplau­ze, care se liniştiră însă imediat, căci dorinţa de a privi înviase. Ochii spec­tatorilor văzură lucruri îngrozitoare: capete de oameni dispărând în boturi­le enorme ale fiarelor, piepturi deschise dintr‑o singură lovitură de colţi, inimi şi plămâni smulşi, oase trosnind îi dinţi. Unii lei, apucându‑şi victi­ma de şold sau de spate, alergau în salturi prin arenă, căutând parcă un loc adăpostit, unde s‑o poată devora în linişte; alţii se încăierau, ridicân­du‑se în două picioare ca luptătorii, umplând circul de răgete. Oamenii se sculau de la locurile lor, coborând mai aproape de arenă, să vadă mai bi­ne. În locurile de trecere, înghesuiala era de nedescris. Nu lipsea mult ca plebe, exaltată să năvălească în arenă şi să sfâşie laolaltă cu leii. Se au­zeau răcnete neomeneşti, aplauze, răgete, mârâit, clămpănit de fâlci, urlet de moloşi şi gemete

Împăratul, ţinând smaraldul la ochi, privea atent. Faţa lui Petronius luase oexpresie de dezgust şi dispreţ. Chilon fusese scos din circ încă de mai înainte.

Iar din cunicule erau împinse în arenă mereu alte victime.

Din rândul cel mai de sus al amfiteatrului, privea Petru Apostolul. Ni­meni nu-l vedea, căci toate privirile erau întoarse spre arenă. Se ridicase şi ca şi în via lui Cornelius, când îi binecuvântase pentru a primi moartea şi veşnicia pe aceia care urmau să fie prinşi, tot aşa făcea şi acum semnul crucii asupra acelora care piereau sub colţii fiarelor. Unii ridicau ochii spre el şi atunci faţa li se lumina şi zâmbeau, văzând deasupra lor, departe, sus, semnul crucii. Iar lui i se rupea inima şi spunea: “O, Doamne! Facă‑se voia Ta! Spre slava Ta, pentru dovedirea dreptăţii Tale, pier aceste oi ale mele! Tu mi‑ai poruncit să le pasc, iată, Ţi le dau îna­poi! Tu numără‑le, Doamne, ia‑le, vindecă rănile lor, potoleşte durerea lor şi dăruieşte‑le mai multă fericire în veci!”

Îi binecuvânta mereu, grup după grup, copleşit de dragoste, ca pe proprii săi copii, pe care‑i dădea direct în mâinile lui Christos.

La un moment dat, împăratul, fie că se enervase, fie că voia ca repre­zentaţia să întreacă tot ce se văzuse până atunci la Roma, şopti câteva cu­vinte prefectului oraşului, iar acesta, părăsind podiumul, se duse imediat la cuniculum. Chiar şi poporul se miră când peste câteva clipe văzu că se deschid din nou gratiile. Fură mânate în arenă animale de toate soiurile: tigri de pe malul Eufratului, pantere din Numidia, urşi, lupi, hiene, şacali. Toată arena se acoperi de un val mişcător de blănuri în dungi, galbene, roşcate, cafenii şi cu pete. Se produse o învălmăşeală în care ochii nu mai puteau deosebi nimic în afară de teribila contorsionare a spinărilor de fia­re. Spectacolul pierdu aparenţa de real, transformându‑se într‑o orgie a sângelui, viziune a unei minţi rătăcite. Se întrecuse orice măsură. Printre răcnete, urlete şi schelălăituri se auzeau ici şi colo, din băncile spectatori­lor, râs isteric de femei, care‑şi ieşiseră din fire. Pe oameni îi cuprinse groaza. Fotele se întunecară. Numeroase voci începură să strige: “Destul! Destul!”

Era însă mai uşor să dai drumul fiarelor decât să le goneşti. Împăra­tul găsi totuşi mijlocul să cureţe arena de ele, oferind în acelaşi timp o no­uă distracţie mulţimii. În locurile de trecere dintre bănci apărură şiruri de numizi negri, împodobiţi cu pene şi cercei, cu arcuri în mâini. Poporul ghici ce avea să urmeze şi‑i întâmpină cu strigăte de satisfacţie. Negrii se apropiară de parapet şi, punând săgeţi în corzi, începură să ţintească în grupurile de fiare. Era într‑adevăr un spectacol nou. Negrii, aplecându‑se pe spate, încordându‑şi arcurile flexibile, trimiteau săgeată după săgeată. Zbârnâitul coardelor şi şuieratul săgeţilor lungi, cu pană în coadă, se a­mes­teca cu urletul fiarelor şi cu strigătele de admiraţie ale spectatorilor. Lupii, urşii, panterele şi oamenii care mai rămăseseră încă vii cădeau ală­turi, ici şi colo, câte un leu, simţind săgeata înfiptă între coaste, se întor­cea cu o mişcare zvâcnită, cu botul strâmbat de furie, ca să prindă şi să sfărâme lemnul. Alţii gemeau de durere. Animalele mai mici, cuprinse de spaimă, alergau orbeşte prin arenă, sau se izbeau cu capul în gratii. Şi să­geţile şuierau, şuierau mereu, până când tot ce fusese viu căzu în convul­siile agoniei.

În arenă intrară sute de sclavi ai circului, înarmaţi cu cazmale, lopeţi, mătun, roabe, coşuri de cărat măruntaiele şi saci cu nisip, într‑un furnicar înfrigurat. O curăţiră imediat de cadavre, sânge şi murdărie, greblară, ni­velară şi aşternură un strat gros de nisip proaspăt. După aceea, veniră în fugă amoraşi aruncând petale de roze, crini şi tot felul de flori. Fură aprin­se din nou cădelniţele şi fu dat la o parte velarium‑ul, căci soarele coborâ­se spre asfinţit.

Spectatorii se uitau în jur miraţi şi se întrebau unii pe alţii ce‑i mai aşteaptă pe aceea.

Într‑adevăr, îi aştepta o distracţie la care nu se aşteptase nimeni. Îm­păratul, care coborâse mai demult de pe podium, apăru pe neaşteptate în arena presărată cu flori, îmbrăcat în mantie de purpură şi cu cunună de aur pe cap. Doisprezece cântăreţi cu citere în mâini păşeau în urma lui, iar el, ţinând o lăută de argint, înainta cu pas solemn până la mijloc şi, încli­nându‑se de câteva ori în faţa spectatorilor, ridică ochii spre cer şi o vreme rămase aşa, aşteptând inspiraţia.

După aceea lovi în strune şi începu să cânte:

O, tu fiu strălucitor al Latonei,
Stăpân peste Tenedos, Chios, Chryse,
Tu eşti acela care, având în grijă
Cetatea cea sfântă a Ilionului,
Ai putut mâniei ahailor s‑o laşi,
Îngăduind ca sfintele altare,
Ce‑ardeau spre slava ta,
Să le înece sângele troienilor?

Cântecul cobora încet într‑o elegie tristă, plină de durere. În circ se lăsase linişte. Împăratul, el însuşi mişcat, continuă:

Ai fi putut să acoperi durerea inimilor şi plânsetul
Cu muzica divinei tale lire.
Se iveşte o lacrimă ca rouă pe floare,
La auzul acestui cântec trist,
Ce învie din praf şi cenuşă
Ziua pieirii, a incendiului şi a dezastrului…
— Smintheus, unde‑ai fost atunci?…

Vocea îi vibra şi ochii i se umeziră. Pe genele vestalelor apărură la­crimi. Poporul asculta în tăcere şi, în cele din urmă, izbucni într‑o inter­minabilă furtună de aplauze.

În acest timp, de afară, prin vomitoriile deschise pentru aerisire, se auzea scârţâitul carelor în care erau încărcate rămăşiţele însângerate ale creştinilor, bărbaţi, femei şi copii, pentru a fi duse la gropile comune nu­mite puticuli.

Petru Apostolul îşi duse mâinile la tâmplele albe şi, tremurând, gemu în sinea lui:

“Doamne! Doamne! Cui ai dat stăpânirea lumii? Şi de ce vrei să‑ţi în­temeiezi capitala în oraşul acesta?”