Geopolitica Bugeacului [partea I]

ÎN LOC DE INTRODUCERE

Geopolitica a devenit, probabil, ştiinţa cea mai la modă după destrămarea fostei Uniuni Sovietice. Ea este încă o adevărată revelaţie pentru istoricii şi politologii din spaţiul ex-sovietic, deoarece numai cu vreo douăzeci de ani în urmă era calificată drept o „ştiinţă burgheză” şi chiar „fascistă” (din cauza faptului că din operele unuia dintre părinţii-fondatori ai geopoliticii, Hans Haushofer, s-a inspirat chiar Hitler – n. a.). S-au pornit să facă geopolitică toţi acei care cu puţin timp mai înainte o blamau ca pe o ştiinţă reacţionară (foştii profesori de „comunism ştiinţific”, „materialism dialectic şi istoric”, „filozofie marxist-leninistă”, „ştiinţe sociale” ş. a. m. d.) sau tinerii abia ieşiţi de pe băncile „universităţilor” şi „academiilor” de relaţii internaţionale plodite în ultimul timp ca ciupercile după ploaie.

Îndoctrinaţi de ideile promovate de geopoliticienii americani (de genul lui Zbigniev Brzezinski) deveniţi peste noapte din „lachei ai imperialismului” corifei atotştiutori şi infailibili, profesori cu părul căzut în lupta inegală cu ştiinţele reacţionare burgheze şi tinerii cu tuleie abia răsărite, perorează tot felul de inepţii despre începutul unei „noi ere în relaţiile internaţionale” marcată de realizările revoluţiei tehnico-ştiinţifice în domeniul înarmărilor care ar reduce la zero vechile atuuri geopolitice. Distanţele nu mai contează – odată ce sînt rachete în stare să le parcurgă în cîteva minute, precum nu mai contează nici aşezarea economico-geografică a unor puncte-cheie – odată ce acestea pot fi şterse de pe faţa pămîntului în doi timpi de către aceleaşi rachete.

Un război racheto-nuclear, însă, poate fi şi ultimul în istoria omenirii, căci în asemenea caz am pieri cu toţii. Din cauza specificului său, nu poate exista un război atomic „limitat” sau „local”. Or, radioactivitatea nu recunoaşte asemenea termeni. Un punct strategic nimicit de o bombă atomică nu va mai fi punct strategic niciodată, indiferent de faptul cine îl va stăpîni după aceasta şi, atunci, care este rostul? Omenirea, dacă nu vrea să se sinucidă, va continua să se folosească de armamentul convenţional. Prin urmare, vechile canoane geopolitice rămîn în vigoare.

Justeţea vechii maxime că nu poate fi cucerit pămîntul pe care nu a călcat încă piciorul soldatului, a fost confirmată de evoluţia evenimentelor din Irak Chiar şi după „Furtuna în deşert” care a spulberat forţa militară a Irakului, regimul lui Saddam Husein nu a putu fi răsturnat decît după ocuparea ţării de către forţele armate americane. Mai mult decît atît, de multe ori nici aceasta nu ajută: SUA şi aliaţii săi, de pildă, au ocupat Afghanistanul, dar despre o victorie definitivă – nici vorbă!. În lupta dintre fier şi o voinţă de fier, metalul nu are nici o şansă de a ieşi învingător.

Un popor poate fi supus numai atunci cînd moralul său de luptă este distrus, iar spiritul său naţional şi credinţa – trădate şi corupte. Din păcate, un asemenea exemplu ne-au oferit fraţii noştri de credinţă sîrbi a căror elită politică s-a vîndut Apusului contra promisiunilor de a fi acceptată în clubul elitar al „miliardului de aur”.

Republica Moldova, cu toate că este – potrivit statisticilor formale – „cea mai săracă ţară din Europa” şi are un teritoriu şi populaţie destul de mică, totuşi, reprezintă un interes deosebit pentru marile puteri. Valoarea sa geopolitică rezidă în poziţia-cheie de intrînd (poartă) în Balcani şi Europa Centrală. Această importanţă nu a fost diminuată nici de răşluirile teritoriale la care a fost supusă în anul 1940 şi nici de evenimentele din anii ’90 ai secolului trecut cînd în raioanele ei răsăritene şi sudice au fost create tocmai trei (!) formaţiuni separatiste (cam prea multe pentru o ţară aşa de mică).

Chiar din primele zile ale existenţei sale ca stat-subiect deplin de drept internaţional, Republica Moldova a avut de înfruntat agresiunea din partea a doi dintre vecinii săi – Rusia şi Ucraina. Prima a făcut-o deschis – prin susţinerea declarată a ocupanţilor-separatişti de la Tiraspol şi Comrat cu bani, armamente şi „voluntari”. În momentul în care, în ciuda acestui sprijin masiv, separatiştii se aflau în pragul catastrofei militare, Moscova nu a pregetat să intervină direct, trimiţînd în luptă unităţile armatei a XIV-a dislocate în regiune.

Kievul a procedat şi mai perfid decît sora sa răsăriteană. Declarîndu-şi în public neutralitatea (poza sfinxului), el a permis tranzitul bandelor de mercenari ruşi prin teritoriul său şi a aprovizionat cu toate cele necesare separatiştii de la Tiraspol şi unităţile armatei ruse care luptau de partea acestora. Mii de naţionalişti ucraineni din bandele UNA-UNSO au participat cot la cot cu „moscalii” (faţă de care, de obicei, ei nutresc o adevărată idiosincrasie de ură troglodită) la războiul de pe Nistru contra forţelor de ordine şi voluntarilor moldoveni.

Interesele lor în zonă au fost anunţate şi de Turcia şi Bulgaria – prin sprijinirea pe căi diplomatice şi financiare a pretenţiilor separatiste ale găgăuzilor şi, respectiv, bulgarilor din Bugeacul moldovenesc. În anul 2003, în conflict se implică mai activ statele occidentale în frunte cu SUA. Reprezentanţele acestor ţări la Chişinău au insistat pe lîngă conducerea Republicii Moldova să respingă „Memorandumul Kozak” propus de Federaţia Rusă în calitate de bază pentru aplanarea conflictului nistrean. Interesul Apusului era dictat nu atît de grija pentru integritatea teritorială a statului moldovenesc, cît de nedorinţa perpetuării prezenţei bazelor militare ruseşti în zonă care, conform prevederilor stipulate în memorandum, urmau să se menţină pe un termen de 20 de ani (cu posibilitatea prelungirii automate – la acordul părţilor).

Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova se divizează în cîteva regiuni destul de distincte: Nordul, Centrul, raioanele nistrene şi Bugeacul. Fiecare dintre ele are specificul şi importanţa sa. În funcţie de compoziţia etnică şi trecutul istoric sînt prezente şi interesele statelor mai mult sau mai puţin megieşe. Una dintre cele mai complicate şi interesante regiuni din punct de vedere al unui studiu geopolitic este Bugeacul.

ESTE OARE BUGEACUL ÎNTR-ADEVĂR UN „COLŢ UITAT” DE DUMNEZEU ŞI DE LUME ?

Există regiuni care în trecut au jucat un rol foarte important în jocul geopolitic al marilor puteri ale vremii şi care în vîltoarea evenimentelor mai recente parcă şi-au mai pierdut din fosta lor valoare. Această „devalorizare” este numai aparentă, deoarece apele tulburi se vor linişti şi atunci ele vor reveni în prim-planul geopoliticii mondiale. Una dintre aceste regiuni este actualul Bugeac. Este semnificativ faptul că toponimicul Bugeac s-ar traduce din limba tătarilor nohai drept „unghi” sau „colţ”… ori, poate, „colţ uitat”?

În orice caz, versurile mioritice „Pe-un picior de plai – Pe-o gură de rai…” dacă se şi refereau la vreo regiune oarecare, atunci nicidecum la Bugeac. În antichitate părintele geografiei Strabo numea acest teritoriu „Pusta Getică”, iar în Evul Mediu contemporanii îl includeau în aşa-zisa „Cîmpie Sălbatică” sau, chiar în „Marea Stepă” care se întindea de la „Pusta Ungară” (Panonia) pînă la nisipurile deşertului Gobi.

Bineînţeles că această caracteristică deloc măgulitoare nu a fost dată regiunii aşa, pur şi simplu. Regiunea nu numai că se deosebeşte printr-o floră şi faună deosebit de săracă pentru Europa, dar şi printr- lipsă aproape totală a bogăţiilor subpămîntene şi a altor resurse naturale. Pînă şi apa potabilă aici este mai deficitară decît în unele deşerturi autentice. „Meritul” că locuitorilor Basarabiei le revine cea mai mică cantitate de apă dulce pe cap de locuitor din Europa şi republicile fostei URSS îi revine Bugeacului.

Atunci apare o întrebare destul de logică: de ce această regiune într-atît săracă a fost pe parcursul secolelor un măr al discordiei între marile puteri? Care este secretul înverşunării de care dădeau dovadă imperiile timpului de a se agăţa de acest petec de pămînt chiar şi atunci cînd ele agonizau? Să enumerăm măcar cîteva fapte care în mod inevitabil dau naştere la o serie de întrebări.

– Grecii antici şi-au creat în această regiune o „ghirlandă” de colonii şi emporii (factorii comerciale);

– Imperiul Roman a cheltuit mijloace colosale pentru a-şi asigura controlul asupra acestei zone în care în faţa popoarelor de stepă nu existau nici un fel de obstacole naturale, or, se ştie că valurile lui Traian au fost ridicate în cîmp deschis tocmai în acest ţinut.

– Bizantinii, chiar şi atunci cînd s-au retras în faţa bulgarilor turanici, au mai continuat timp de un secol să-şi menţină garnizoanele în thema Paradunavon, deşi aceasta era despărţită de teritoriul de bază pe care îl controlau de o fîşie lată de cîteva sute de kilometri.

– Konungii varegi ai Rusiei Kievene şi cnejii Halici-Volîniei au întreprins nenumărate campanii militare pentru a controla această regiune.

– Cei mai calculaţi şi avari negustori ai Europei medievale, genovezii, au construit şi întreţinut pe litoralul Bugeacului cetăţi şi castele, deşi ele au fost ţinta atacurilor continue ale nomazilor.

– Relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Moldovei au fost deteriorate un timp foarte îndelungat anume din cauza aceluiaşi ţinut.

– Eforturile militare ale Sublimei Porţi în Moldova au fost canalizate spre cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, deşi celelalte cetăţi, oraşe şi tîrguri moldoveneşti erau cu mult mai bogate şi înfloritoare. Pentru a asigura o protecţie maximă noilor raiale, sultanii au permis ceambulurilor tătarilor nohai să-şi creeze în Bugeac un micro-hanat („tatarlîc”).

– În planurile expansioniste ale Imperiului Rus Bugeacului i s-a acordat o atenţie deosebită. Pentru a-şi atinge scopul, Rusia a mers chiar la încălcarea tratatelor încheiate anterior cu Ţara Moldovei şi Poarta Otomană. Interesant mai este şi faptul că denumirea de „Bugeac” s-a încetăţenit abia după cotropirea interfluviului Pruto-Nistrean de către Imperiul Rus în anul 1812. Pînă atunci chiar şi în izvoarele ruseşti această regiune purta numele de Basarabia. Extinderea denumirii asupra întregului interfluviu a fost o încercare de justificare a anexării unui teritoriu asupra căruia Rusia nu a avut nici un drept de ordin istoric, etnic sau juridic, dar, despre aceasta – puţin mai tîrziu.

– În urma Războiului Crimeei, aliaţii anglo-franco-turco-italieni au insistat anume asupra retrocedării Bugeacului Principatului Moldovei.

– De aceeaşi insistenţă a dat dovadă şi Imperiul Rus atunci cînd, în urma războiului cu Turcia din anii 1877-1878, a reanexat cele trei judeţe sud-basarabene, zmulgîndu-le de la camaradul său de arme – România. În numele acestui deziderat el a procedat la un „barter” teritorial inegal din punct de vedere cantitativ: Dobrogea (mult mai întinsă) în schimbul Bugeacului.

– După reanexarea Basarabiei în anul 1940, Moscova a procedat la încorporarea abuzivă a Bugeacului de Sud (împreună cu porturile dunărene şi Cetatea Albă) la RSS Ucraineană. Pentru ca tabloul să devină cît mai complet, în anul 1947, România este forţată să cedeze aceleiaşi R.S.S.U. insula Şerpilor. Această stîncă pînă nu demult nepopulată a fost „colonizată” de autorităţile „samostiinice” de la Kiev cu cîţiva locuitori, deşi pînă şi apa potabilă este adusă de pe continent, iar din floră şi faună sînt prezenţi numai muşchii şi şerpii care au dat denumirea acestei insule.

– În ajunul şi după destrămarea URSS, Moscova a provocat şi susţinut mişcările separatiste din Republica Moldova. Aşa zisele „UTAG” şi „rmn” se bucură şi astăzi de protecţia Federaţiei Ruse. Cremlinul abia aşteaptă vreo acţiune mai hotărîtă a Chişinăului în direcţia reintegrării acestor regiuni în cîmpul constituţional al Republicii Moldova pentru a repeta scenariul gruzin[i].

Răspunsul la toate aceste întrebări rezidă în importanţa geostrategică a acestei regiuni. Stalin califica geopolitica drept o ştiinţă fascistă, dar, procedînd la anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi recroirea hotarelor administrative din regiune în favoarea Ucrainei, a acţionat tocmai din considerente geopolitice.

Una dintre metodele cele mai eficiente folosite în geopolitică este cea a abordării sistemice. Ea permite scoaterea în evidenţă a tuturor factorilor geografici, demografici, istorici, economici şi de alt ordin care au contribuit la crearea chipului geopolitic al regiunii.

Denumirea de de Basarabia cu referire la întregul interfluviu Pruto-Nistrean nu este deloc corectă din punct de vedere istoric şi geografic, precum şi denumirea actuală de Bugeac pentru a desemna sudul acestui teritoriu nu corespunde istoriceşte acelui ţinut pe care această denumire îl indica în trecut. Totuşi, aceste denumiri au devenit după anul 1812 într-atît de uzuale, încît restabilirea celor autentice pentru uzul oficial juridico-politic şi teritorial-administrativ nu mai este, practic, posibilă, din păcate. În eseul de faţă vom utiliza denumirea de Moldova pruto-nistreană pentru a desemna interfluviul pruto-nistrean[ii] (numit „Regiunea Autonomă Basarabia” – „Oblastia de sine cîrmuitoare a Basarabiei” – şi „gubernia Basarabia” de către Imperiul Rus şi „provincia Basarabia” în cadrul României interbelice), iar denumirea de Bugeac pentru a desemna ceea ce se numea din vechime pînă în 1812 Basarabia şi anume partea sudică a acestui teritoriu.

AŞEZAREA ECONOMICO-GEOGRAFICĂ ŞI RESURSELE NATURALE

Bugeacul este o regiune împărţită astăzi între Republica Moldova şi Ucraina. Ea alcătuieşte un pentagon inegal cu patru laturi delimitate de apele Prutului, Dunării de Jos, Mării Negre şi Nistrului şi una (cea nordică) imaginară care nu este legată de anumite repere geografice distincte. Ea merge, aproximativ, de-a lungul marginii de sud a fostei zone a Codrilor, formînd o linie oblică care începe la Prut – la sud de codrii Tigheciului şi se termină la Nistru – puţin mai la nord de Căuşeni.

Zona corespunzătoare dintre Nistru şi Bugul de Sud (Moldova bugo-nistreană) – numită în tradiţia istorică românească Olatul Voziei sau, pe scurt, Vozia, – reprezintă o copie aproape identică a Bugeacului. Este semnificativ faptul că pe unele hărţi ruseşti de epocă, întregul teritoriu cuprins între cursul inferior al Dunării (Prutului) şi cel al Bugului de Sud era numit Basarabia.

Din punct de vedere al reliefului, Bugeacul nu prea bucură ochiul prin varietatea formelor. Regiunea înfăţişează o cîmpie văluroasă presărată ici-colea cu dealuri cu pante line care, înaintînd spre mare, devine plată, precum o masă de tenis. Solurile sînt cu mult mai sărace decît în celelalte regiuni ale Basarabiei. Din cauza climei secetoase şi a apropierii mării, salinitatea este destul de înaltă, ceea ce face ca solonceacurile să se întîlnească destul de frecvent. În Evul Mediu lîngă litoral se mai puteau întîlni dune de nisip.

Poetul roman Ovidiu Naso, surghiunit de către divinul Octavian August la Tomis, confirmă proasta popularitate de care se bucura această regiune în ochii latinilor răsfăţaţi cu o climă şi natură mai blîndă şi mai variată. În elegiile sale scrise în exil, Ovidiu descrie aceste ţinuturi în cele mai sumbre culori[iii].

Flora este prezentă mai mult prin erbacee. Arborii se întîlnesc rar şi mai mult sub formă de crînguri răzleţe sau chiar copaci aparte, iar pădurile – numai în luncile rîurilor. Zona era foarte potrivită pentru creşterea extensivă a vitelor (mai ales oi şi capre care nu sînt prea pretenţioase). Fauna sălbatică este şi ea caracteristică pentru zona de stepă.

Hotărnicit de trei rîuri, Bugeacul, totuşi, suferă de o penurie cronică de apă dulce, fiind din acest punct de vedere una dintre cele mai seci zone din Europa. „Rîurile” interne care curg prin stepa aridă de la Nord spre Sud, sînt, mai degrabă, nişte pîraie care se seacă vara. Chiar şi puţinele lacuri au o salinitate înaltă, iar unele dintre ele, în genere, sînt suprasaturate cu sare. În Evul Mediu din aceste lacuri se extrăgea sarea care în acea epocă constituia unul dintre principalele articole de export ale Moldovei[iv].

Economia regiunii era în deplină corespondenţă cu aşezarea geografică, resursele şi condiţiile natural-climatice. Desigur că, în primul rînd, era vorba de creşterea dobitoacelor (precumpănitor a ovinelor). În Evul Mediu Bugeacul asigura piaţa din Istambul cu pielicele de miel, lînă merinos, caracul şi carne de oaie[v]. Condiţiile favorabile pentru creşterea extensivă a oilor au atras în regiune popoarele nomade de stepă.

Pescuitul a fost îndeletnicirea de bază a locuitorilor de lîngă rîuri, lacuri, limanuri, ţărm şi bălţile acestuia (pe care ei le numesc „ghioluri”). Comercializarea peştelui sărat şi afumat a fost o importantă sursă de venituri pentru vistieria domnească şi populaţia din zonă. În văile rîurilor se practica agricultura reprezentată prin cerealiere, legume şi viţa de vie.

Gurile Dunării, Nistrului, Prutului şi litoralul pontic favorizau dezvoltarea comerţului maritim şi fluvial, cu atît mai mult cu cît în acea epocă predomina navigaţia de cabotaj cu corăbii de mic tonaj (galere şi feluci), iar rîurile erau mult mai pline, mai adînci. Adîncimea relativ nu prea mare a limanelor şi rîurilor nu constituia o piedică pentru asemenea gen de navigaţie. Iată de ce porturile din zonă erau printre cele mai mari şi înfloritoare în bazinul pontic.

Îndeletnicirile aveau şi o conotaţie etnică. Populaţia autohtonă practica îndeosebi agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul riveran sau lacustru. Veneticii nomazi se îndeletniceau în exclusivitate cu creşterea vitelor, iar grecii – cu pescuitul maritim. Comerţul era „împărţit” între greci, armeni şi genovezi. Începînd cu secolul XIX el a fost monopolizat de către evrei.

_______________________________________________

[i] Este vorba de evenimentele din august 2008, cînd Tbilisi a reacţionat în forţă la provocările din partea regimului separatist din Osetia de Sud. Moscova a răspuns printr-o intervenţie armată şi recunoaşterea independenţei enclavelor sud-osetă şi abhază.

[ii] Rîul Nistru nu este o frontieră etnică sau etnografică, Moldova etno-istorică – dintre Carpaţii Răsăriteni şi Bugul de Sud – împărţindu-se etnografic în 4 zone: de nord, cuprinsă între Carpaţi, cursurile de mijloc ale Nistrului şi Prutului şi linia imaginară dintre Carpaţi şi Nistru la nord de Neamţ-Iaşi-Soroca. A doua zona – de centru – este curpinsă între această linie imaginară şi linia dintre Carpaţi şi Nistru care uneşte Vrancea cu Tighina. Cea de a treia zonă etnografică este curpinsă între această linie imaginară şi ţărmul Dunării şi al Mării. Zona a patra o formează populaţia românească (de origine românească, de fapt) dintre Nistru şi Bugul de Sud care, la rîndul ei, nu este omogenă sub aspect etnografic, deşi acolo predomină elemente maramureşene, bîrsene, ardelene, bănăţene, elementele moldoveneşti ridicîndu-se la cel mult 40% din populaţia românească.

[iii] Cu opt secole mai tîrziu, poetul rus Puşkin, exilat şi el de către suveranul său, a scris un fel de „remake” „a la Ovidiu” – „Cu lira nordică dînd glas pustietăţii…”.

[iv] Extragerea şi comercializarea sării erau un monopol domnesc. La minele de sare montane şi lacustre (ocnele) era folosită munca criminalilor condamnaţi la muncă silnică (ocnaşii). Pînă la revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul industriei extractive, sarea era o marfă foarte căutată şi scumpă. În unele regiuni ale globului, drobii de sare de o anumită greutate serveau în calitate de marfă universală (bani).

[v] Turcii, după credinţă, sînt musulmani şi carnea de oaie ocupă un loc de bază în alimentaţie, cea de porc fiind considerată „haram”, adică „spurcată”. Ovinele sînt deosebit de întrebate în ajunul Kurban-Bairamului care marchează sfîrşitul postului Ramadanului. În timpul acestei sărbători musulmanii aduc jertfă o oaie, un cîrlan sau un berbec.

Sursa: www.mdn.md

Preluat de pe:
http://foaienationala.ro/geopolitica-bugeacului-partea.html#more-7641