Geopolitica Bugeacului [partea a treia]

GEOPOLITICA PUSTEI GETICE ÎN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU

Grecii antici au sesizat foarte bine importanţa geopolitică şi economică a regiunii şi au fondat în zonă cîteva colonii şi emporii (factorii comerciale), printre care cele mai importante erau Tyras la vărsarea Nistrului şi Olbia la vărsarea Bugului.

Din porturile regiunii plecau spre megapolisul de pe malurile Bosforului, în Levant şi Italia corăbii încărcate cu cereale, sare, peşte sărat şi afumat, lînă, ceară, miere, blănuri de animale preţioase, fructe uscate, vinuri, postăvuri, ţesături şi lemn de construcţie. Înapoi – cu diferite produse meşteşugăreşti, precum: obiecte din metale şi pietre preţioase, postăvuri şi ţesături de lux, dar şi vinuri de Grecia, Cipru şi Italia, mirodenii şi alte produse destinate celor bogaţi (tarabostes şi pileates). Cît despe celelalte pături sociale (se are în vedere în primul rînd ţăranii (comates) – n. a.), gospodăria naturală pe care o duceau îi făcea să depindă prea puţin de piaţă.

Stepa Bugeacului prezintă un coridor îngust încadrat la nord de codrii podişului cu acelaşi nume, iar la sud – de Dunăre şi Marea Neagră. Prin acesta se deschidea o ieşire largă spre Cîmpia Bărăganului, iar prin trecătorile carpatine – spre şesul Panoniei şi trecătorile alpine spre Italia şi ţinta multrîvnită a tuturor cuceritorilor timpului – Roma. În locul numit „Porţile de Fier”, Dunărea este „gîtuită” de stînci şi putea fi trecută relativ uşor de către cavaleria nomadă. De aici, la fel ca şi prin vadurile de pe cursul inferior la fluviului, se deschidea un spaţiu operaţional spre cea de-a doua Romă – Constantinopolul. Stăpînind gurile Dunării, oricine putea să ţină sub control comerţul dintre Orient şi „Pax Romana” („Lumea Romană”).

Axa Dunării prezenta o cale de acces sigură în inima Europei. O flotă fluvială de plute sau din bărci cioplite din trunchiuri nu necesita prea mari cunoştinţe în ale construcţiei navale ori a navigaţiei. Cu atît mai mult, chiar valea însăşi a Dunării putea fi străbătută de la Est la Vest şi îndărăt de cavaleria nomadă.

După cum am mai menţionat, din cauza condiţiilor natural-climatice care semănau mai degrabă cu cele ale deşerturilor din Asia Centrală, contemporanii au numit regiunea de stepă din sudul Basarabiei – „Pusta Getică”, după numele locuitorilor autohtoni. Aceste condiţii vitrege favorizau invadatorii nomazi obişnuiţi cu lipsa de apă şi un tain cît se poate de auster.

Tradiţia istorică şi datele arheologice confirmă faptul că Pusta Getică a făcut parte din statul dac al lui Burebista care şi-a extins hotarele pînă la Bugul de Sud în cursul său de mijloc şi de jos. Vechile polisuri eline erau prea fărîmiţate din punct de vedere politic şi prea slabe sub aspect militar pentru a deţine controlul deplin asupra regiunilor care le interesau. Grecii preferau să întemeieze pe litoral (în zona golfurilor şi a limanurilor protejate de furtuni) puncte de sprijin în formă de colonii şi emporii. Conştienţi fiind de slăbiciunea lor militară, grecii căutau protecţia din partea regilor barbari (în cazul nostru – daco-geţi).

Darius I, fiul lui Histaspus, regele perşilor, a încercat să atace triburile sciţilor duşmănoase imperiului său care populau stepele din bazinul de nord al Mării Negre. El a trecut Dunărea şi s-a afundat în Pusta Getică. Condiţiile climatice, lipsa de apă potabilă şi atitudinea duşmănoasă a băştinaşilor, l-au forţat pe regele persan să facă cale întoarsă după ce a ajuns dincolo de Nipru şi chiar Don.

O politică expansionistă articulată în zonă a început să fie promovată abia după formarea Regatului Macedonean şi, mai ales, de către Alexandru Macedon şi diadohii[i] săi. Marele împărat macedonean înţelegea prea bine importanţa geostrategică a regiunii, dar, din lipsă de timp (după cum se ştie el a murit în floarea vîrstei) aşa şi nu a mai dovedit să-şi ducă la bun sfîrşit planurile expansioniste în această zonă. La imperiul său au fost anexate doar teritoriile aflate la sud de Dunăre şi gurile acesteia. Singura sa expediţie la nord de Dunăre a avut loc cu mult mai spre vest (în regiune Olteniei de astăzi) şi a fost îndreptată împotriva geţilor din regiune care au acordat ajutor confraţilor lor de la sud fluviu (tracilor tribali) care s-au ridicat împotriva macedonenilor – n. a.). Că Alexandru a avut, totuşi, intenţia să supună şi spaţiul nord-pontic se vădeşte în acţiunile diadohilor săi.

Astfel, în timp ce marele Alexandru se lupta în Asia împotriva perşilor lui Dariu al II-lea, guvernatorul Traciei Pontice, Zopyrion, a întreprins o expediţie împotriva Olbiei (colonie greacă de la gurile Bugului de Sud, numit de către greci Hyspanis n. a.), tranzitînd Pusta Getică (Bugeacul). La reîntoarcere, atunci cînd macedonenii se pregăteau să treacă peste Dunăre, ei au fost atacaţi de către geţi. Zopyrion cade pe cîmpul de luptă, iar armata sa este nimicită.

Următoarele tentative (aa. 300, 299 şi 292 î. lui Hr.) au fost întreprinse de către diadohul Lisimah, dar ea a fost nereuşită. Geto-dacii au impus inamicului tactica unui război de partizani şi a „pămîntului pîrjolit” şi nu le-au lăsat nici o şansă invadatorilor. După două campanii nereuşite, însuşi Lysimach a căzut prizonier în mîinile geţilor regelui Dromihetes. Acesta l-a iertat pe diadohul macedonean şi chiar, după cum afirmă Pausanius, şi-a dat fiica în căsătorie după Lisimah[ii]. Acest mariaj a fost unul politic, căci regele „barbarilor” îşi dădea prea bine seama că macedonenii niciodată nu-i vor ierta executarea lui Lysimah. Or, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (calificare dată geţilor de către Herodot – n. a.) nu ar fi putut face faţă unei confruntări cu întreg imperiul mondial creat de Alexandru.

Marele rege al Daciei Burebista a unit într-un singur stat toate triburile geto-dacice de la nord de Dunăre în scopul de a contracara pericolul care venea din partea Imperiului roman. Renumita colonie greacă Olbia, care a încercat să se opună lui Burebista, a fost luată cu asalt şi arsă, după care aşa şi nu şi-a mai revenit vreodată.

Cucerirea Daciei de către Traian a avut mai degrabă o tentă geopolitică, în pofida afirmaţiilor unor cercetători, precum că romanii ar fi fost atraşi de bogăţiile şi resursele naturale ale acestui teritoriu. Desigur, acest factor nu poate fi negat, dar nu el a fost principalul. Cel mai mare pericol pentru Imperiul Roman îl reprezentau triburile germanice care mai bine de un secol asaltau limesul[iii] roman de pe Rin. În septembrie anul 9 după Hr., acestora le-a reuşit performanţa de a zdrobi în pădurea Teutoburg trupele romane conduse de Varus. După aceasta, imperiul a renunţat pentru totdeauna la ambiţiile de a anexa teritoriile din dreapta Rinului şi a trecut la o apărare strategică pe întreaga linie de confruntare.

Prezenţa militară romană la nord de Dunăre ar fi servit în calitate de factor de descurajare pentru germani cărora în orice moment li se putea aplica o lovitură în spate. Flotilele fluviale romane ar fi putut ajunge pînă în inima Germaniei la izvoarele Dunării, însoţind şi asigurînd aprovizionarea legiunilor romane. Primul care a înţeles acest lucru a fost împăratul Domitianus, ultimul împărat din dinastia Flavius. Orice atitudine am avea faţă de persoana lui, nu-i putem nega marele talent militar şi calităţile de strateg. În orice caz, bătăliile conduse de el personal au fost cîştigate de romani. Pacea înjositoare încheiată de el cu Decebal a fost numai una provizorie. Ambele părţi înţelegeau acest lucru, precum şi faptul că romanii nici nu au avut de gînd să o respecte. Ea nu a fost decît un răgaz de care au avut nevoie în egală măsură ambele părţi beligerante[iv].

Importanţa geostrategică a regiunii Bugeacului s-a impus cu o pregnanţă deosebită în timpul primului război daco-roman dintre Traian şi Decebal. Regele dacilor, încheind o alianţă cu sarmaţii, a hotărît să atace inamicul pe propriul lui teritoriu pentru a rupe căile de aprovizionare a legiunilor romane aflate la nord de Dunăre. În acest scop el a trecut prin vadurile Dunării armatele daco-sarmate concentrate în stepa Bugeacului– în provincia Moesia. Numai rapiditatea reacţiei de care a dat dovadă împăratul Traian i-a salvat pe romani de la o catastrofă în faţa cărora ar fi pălit cele suferite de către Varus la Teutoburg şi de Fuscus la Tapae. Legiunile romane, săvîrşind un marş forţat, au izbutit să revină pe malul drept al Dunării cu mult înainte ca aliaţii daco-sarmaţi să ajungă la podul de la Porţile de Fier şi să le rupă de spatele frontului.

În bătălia de la Adamclisi din anul 102 d. Hr., au fost spulberate speranţele dacilor de a mai redresa situaţia. Infanteria lui Decebal şi catafracţii[v] sarmaţi au fost înfrînţi. Romanii au tras învăţămintele cuvenite din acest episod şi şi-au păstrat prezenţa lor militară în regiune şi după încetarea ostilităţilor. Cetatea-port Tiras a devenit o importantă bază operaţională a armatei şi flotei romane în bazinul de nord-est al Mării Negre. Pentru a o proteja de invaziile dacilor liberi şi ale altor neamuri, au fost ridicate liniile de apărare intrate în istorie cu numele de „Valurile lui Traian”[vi] (valul de nord reprezintă, de fapt, şi hotarul geografic al Bugeacului).

Bugeacul a fost încorporat în cadrul Imperiului Roman ca o parte a provinciei Moesia Inferior. Fără această fîşie îngustă de litoral Roma nu-şi putea asigura controlul efectiv asupra gurilor Dunării şi a Mării Negre în calitate de „Mare Nostrum” (un fel de „lac” sau „Mare interioară” a Imperiului – n. a). Cucerirea teritoriilor de la nord de Dunăre şi-a atins scopul în pofida uriaşelor cheltuieli şi eforturi legate de edificarea unor limesuri terestre. Incursiunile triburilor germanice practic au încetat pentru o perioadă de aproape o sută douăzeci de ani. Tentativele dacilor liberi şi ai aliaţilor lor nomazi de a respinge legiunile romane la sud de Dunăre s-au soldat cu eşec.

Retragerea romană a avut loc în anul 271 şi a fost făcută din iniţiativa autorităţilor romane mai mult din cauza unor factori de ordin intern. Imperiul se afla într-o acută criză economică, socială şi spirituală. Fiscalitatea excesivă provocată de umflarea exagerată a aparatului birocratic şi a cheltuielilor militare; societatea sfîşiată de contradicţii crîncene dintre nobiles pe de o parte, robi şi coloni – pe de altă parte; răscoalele interminabile ale popoarelor cucerite; o cetăţenie romană[vii] care demult nu mai oferea nici un fel de privilegii sau garanţii sociale; prigonirea creştinismului – singura religie în stare să mai salveze imperiul – iată numai cîţiva dintre factorii care au grăbit prăbuşirea Imperiului Roman.

Armata romană şi mai ales elita ei, gărzile pretoriene, a fost coruptă de numeroşii pretendenţi la purpura imperială şi intervenea din ce în ce mai frecvent în lupta politică. Loviturile de palat devin un fenomen cotidian în viaţa politică a Imperiului. Împăraţii sînt detronaţi cu o iuţeală caleidoscopică. Numai puţini dintre ei au murit de moartea lor şi nu de spadele pretorienilor sau de otrava eunucilor. În legiuni tot mai frecvent sînt recrutaţi barbarii. Pe legionarii de provenienţă barbară îi interesează numai mărirea soldei şi nu apărarea Patriei care, de fapt, nici nu era patria lor. Din armata Imperiului Roman care în anul 451 îl zdrobeşte pe Attila pe Cîmpiile Catalaune, era roman, probabil, numai comandantul ei – Aetius (supranumit „ultimul dintre marii romani”)[viii].

Eclectismul religios nemaipomenit de pestriţ şi prigonirea creştinismului, singura religie în stare să dea o nouă viaţă Imperiului, au dus la degradarea totală a moravurilor, familiei şi tradiţiilor. Este interesant de remarcat că din acest punct de vedere Imperiul Roman se asemăna ca două picături de apă cu societatea contemporană coruptă şi otrăvită de ideologia liberalismului. Divorţurile, libertinismul sexual, homosexualismul, ateismul abia deghizat sub masca habotniciei, scăderea natalităţii şi îmbătrînirea populaţiei, xenofobia din partea barbarilor federaţi[ix] (citeşte: migranţilor) faţă de ţara adoptivă etc. erau fenomene cotidiene ale Imperiului Roman în perioada sa tîrzie. Citind paginile presei contemporane, privind TV şi ascultînd posturile de radio, se creează impresia de „deja vue”. Or, cele descrise în cartea lui Gaius Suetonius Tranquilus, „Vieţile celor douăsprezece cezari” corespund întru totul celor ce se petrec în prezent de parcă scriitorul roman ar fi un contemporan de-al nostru. De fapt, această temă ar putea fi obiectul de studiu pentru o cercetare aparte şi mai amănunţită.

INTERESELE GEOPOLITICE ALE BIZANŢULUI

În perioada Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III-XIII), multe din oraşele situate pe cursul inferior al Dunării au dispărut sa au ajuns în delăsare. Aceasta nu înseamnă că regiunea şi-a pierdut, fie şi temporar, însemnătatea geostrategică.

În menţinerea poziţiilor sale la gurile Dunării şi Nistrului era interesat, în primul rînd, Imperiul Roman de Răsărit sau Romania cum îl numeau locuitorii lui şi popoarele migratoare (numit de savanţii istorici Imperiul Bizantin). El a fost succesorul de drept al Imperiului Roman, partea sa răsăriteană devenind un imperiu aparte care în mai puţin de trei secole s-a grecizat. După surprinzătorul succes al arabilor în timpul domniei împăratului Iraclie, Constantinopolul abandonează „megali ideea” lui Iustinian de a restabili Imperiul în hotarele lui Constantin cel Mare.

După pierderea Africii de Nord şi a Asiei Anterioare, Imperiul Bizantin îşi axează interesele strategice în triada alcătuită din peninsula Balcanică, Italia de Sud şi Asia Mică. Hotarele naturale alcătuite din munţi, mări şi fluvii late îi asigura apărarea de invaziile nomazilor , iar puternica sa flotă militară maritimă înarmată cu „focul grecesc” – securitatea comunicaţiilor maritime care erau vitale pentru Imperiu.

Marea Neagră şi Mediterana de Est devin „zona intereselor deosebite” (dacă am folosi slang-ul politic american) ale Constantinopolului. În afară de aceasta, trebuie să ne amintim că pînă în secolul XV, cînd au fost create caravelele şi galiotele care nu mai aveau nevoie de vîslaşi şi se puteau aventura în călătorii transmaritime şi oceanice, navigaţia era preponderent una de cabotaj, adică de-a lungul ţărmurilor. În asemenea condiţii existenţa unor puncte de sprijin fortificate şi emporii comerciale de-a lungul ţărmurilor şi în estuarele marilor rîuri era absolut indispensabilă.

În spaţiul geografic cuprins între rîurile Prut şi Nistru, asemenea puncte de sprijin pentru bizantini au fost Asprocastro (Cetatea Albă) şi Licostomo (Chilia de pe malul drept al braţului Sulina – azi Chilia Veche sau Vîlcovul de azi de la gurile aceluiaşi braţ). Ele făceau legătura dintre teritoriul de bază al Imperiului şi coloniile sale din Crimeea de Sud. Asprocastron, în afară de aceasta, controla una dintre căile de acces ale barbarilor scandinavi în Pontul Euxin (denumirea dată de către grecii antici Mării Negre – n. a.). Varegii (denumirea slavă a vikingilor) se coborau în jos pe rîurile Nipru şi Nistru pentru a face comerţ cu metropola de pe malurile Bosforului sau pentru a jefui – după situaţie.

Controlul asupra gurilor Dunării era pentru bizantini într-atît de importantă, încît ei au păstrat thema[x] Paradunavon (Dobrogea de astăzi) chiar şi atunci cînd bulgarii cuceriseră, deja, regiunile situate mai la sud. De regiunea studiată este legat un episod extraordinar de interesant din istoria războaielor bulgaro-bizantine. După numărul celor implicaţi şi suspansul acţiunii, operaţia flotei bizantine devansează operaţiunile similare din zilele de astăzi (evacuarea de către aviaţia şi comandourile israeliene a falaşilor (iudeii etiopieni) de pe malurile lacului Tan ş. a.).

În anul 811, armatele bulgarilor de sub conducerea hanului Krum au luat cu asalt bogatul oraş Adrianopol (astăzi – Edirne). Populaţia rămasă în viaţă din acest oraş a fost strămutată cu forţa de către cuceritori la gurile Dunării pentru a valorifica pămînturile din preajmă. Istoricii cred că ar fi fost vorba de Cîmpia Bărăganului şi stepa Bugeacului. După 26 de ani (!), în anul 837, flota bizantină, învingînd rezistenţa garnizoanelor inamice, a reuşit să-i elibereze din captivitatea bulgară pe cele cîteva zeci de mii colonişti fără voie şi pe copiii lor născuţi în captivitate. Această aventură ne demonstrează că nomazii cuceritori niciodată nu au putut stăpîni efectiv aceste teritorii din cauza lipsei unei flote militare. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că turcii nu ar fi reuşit să cucerească Constantinopolul dacă nu şi-ar fi construit o flotă puternică care a închis etanş cercul blocadei.

Ultima dată romeii (autodenumirea pe care şi-au dat-o grecii bizantini pentru a-şi sublinia dreptul lor la moştenirea romană – n. a.) au revenit în forţă la gurile Dunării în anul 1018 după distrugerea Ţaratului Bulgar de către bazileul Vasilie II Bulgaroctonul („omorîtorul de bulgari”). Răscoala populaţiei vlahe la care s-a alăturat cea bulgară (slavizată deja) din anul 1185 de sub conducerea fraţilor români Petru şi Asan duce la crearea unui ţarat vlaho-bulgar numit de cruciaţi Vlahia care pune capăt dominaţiei bizantine la gurile Dunării. Locul bizantinilor în oraşele Bugeacului este preluat de către negustorii genovezi care pun stăpînire pe Cetatea Albă. În acest răstimp, portul poartă denumirea de Moncastro (genovezii) sau Asprokastron (bizantinii).

RUSIA KIEVEANĂ ÎN LUPTĂ PENTRU IEŞIREA LA MAREA NEAGRĂ

Slavii de Răsărit au populat teritoriul cuprins între lacul Ilmen, rîul Oka şi cursul mijlociu al Niprului. Această ramură, din punct de vedere geopolitic, a fost defavorizată prin faptul că nu a avut ieşire la mările calde. Calea spre Marea Baltică i-a fost îngrădită de popoarele baltice fino-ugrice, iar spre Marea Neagră – de seminţiile nomade de stepă. Acest handicap a dictat politica externă a formaţiunilor statale ale vechilor ruşi: Rusia Kieveană şi cnezatele care au luat naştere pe ruinele acesteia.

Formarea Rusiei Kievene este legată de aşa zisa „teorie normană”[xi]. Slavii răsăriteni erau divizaţi în mai multe federaţii de triburi care se războiau între ele. Printre aceste triburi se deosebeau slavii ilmenieni cu centrul în Marele Novgorod. Aceştia erau singurii dintre slavii de Răsărit care, dacă putem să spunem aşa, aveau „stofă” de negustori. Novgorodul era un important centru comercial şi meşteşugăresc situat pe renumita cale fluvială „de la varegi la greci”. Pentru ei, în calitatea lor de negustori, instaurarea unei stabilităţi politice în regiune era de o importanţă deosebită.

În secolul IX, pe harta Europei mai apare încă un mare stat feudal timpuriu – Rusia Kieveană. Unii cercetători, bazîndu-se pe cele expuse în letopiseţul „Povestea anilor de demult” („Povesti vremennîh let”), susţin că acest stat a fost fondat de către konungii (cnejii) varegi şi că politonimul de Rusia provine de la denumirea unei regiuni omonime din Suedia. Varegii suedezi, la fel ca şi confraţii lor norvegieni şi danezi (vikingii sau normanii), îmbinau reuşit comerţul cu expediţiile piratereşti. Drakkarele[xii] lor putea naviga atît pe mări (scandinavii cunoşteau compasul), cît şi pe fluvii.

Supunînd slavii răsăriteni, varegii nu au încetat campaniile lor de jaf. Konungii (cnejii) Ingwar (Igor) şi Helg (Oleg) au asediat Ţarigradul (denumirea slavă a Constantinopolului care în traducere ar însemna „Regele oraşelor” – n. a.), dar fără succes. Focul grecesc le-a ars flotilele de lemn. Învingătorul hazarilor, Sveneld (Sveatoslav), a pus la cale o adevărată mutaţie geopolitică, plănuind mutarea centrului de greutate a imperiului său de la Kiev la Pereiaslaveţ pe Dunăre.

Fără să aibă habar de geopolitică, Sveatoslav, cu toate acestea, a formulat destul de corect din punct de vedere al acestei ştiinţe moderne scopurile sale: „Nu-mi este drag Kievul, ci vreau să trăiesc în Pereiaslaveţul de pe Dunăre, deoarece aici va fi centrul tuturor pămînturilor mele…” („Ne liubo mi esti v Kieve, hociu jiti v Pereiaslavţe v Dunai, iako to esti sereda zemli moiei…”). Cneazul kievean a vrut să-şi strămute capitala în acest orăşel situat pe cursul inferior al Dunării, adică nu departe de regiunea care ne interesează. După cum vedem, Bugeacul urma să devină placa turnantă a imperiului său.

Ultima sa bătălie, Sveatoslav a dat-o în anul 971 împotriva bazileului Ioan I Tzimiskes la Durostor (astăzi Silistra). Toţi istoricii se unesc în părerea că Sveatoslav ar fi trebuit mai întîi să-şi întărească poziţiile în interfluviul Pruto-Nistrean (pentru a-şi asigura spatele frontului) şi mai apoi să înainteze în adîncul peninsulei Balcanice. Acest fapt demonstrează că nici nu poate fi vorba de o prezenţă stabilă a slavilor de Răsărit în Bugeac. Greşeala lui Sveatoslav a fost reparată de Alexandru I în anul 1812 (anexarea Moldovei pruto-nistrene), Nicolai I – în anul 1829 (delta Dunării) şi Stalin – în anul 1947 (insula Şerpilor).

Pentru vechii ruşi, calea de pe Nistru era cu mult mai sigură şi mai scurtă decît cea de pe Nipru. Izvoarele Nistrului se găsesc în Carpaţii Împăduriţi care făceau pare din pămînturile administrate de seminţia cnejilor din Kiev. În afară de aceasta, Nistrul nu cunoaşte asemenea praguri (unde mai tîrziu a apărut Sicea Zaporojeană), precum Niprul, unde se puteau lesne organiza ambuscade. Anume acolo a şi fost omorît Sveatoslav de către pecenegii cumpăraţi de bizantini.

Asprokastron (Cetatea Albă) se afla cu mult mai aproape de Constantinopol şi decît enclava Tmutarakan de pe peninsula Taman din zona strîmtorii Kerci pe care a stăpînit-o un timp Rusia Kieveană. În afară de aceasta, navigaţia pe Marea Neagră a fost (şi a rămas în continuare) una de cabotaj. După fărîmiţarea Rusiei Kievene în cnezate de udel, cnejii din Halici şi Volînia au încercat să-şi impună dominaţia în regiune, însă fără succes. Ei au izbutit, doar, să atingă gurile Dunării în timpul campaniilor lor care purtau un caracter de incursiuni ocazionale, dar nu şi să-şi instaureze puterea în această regiune.

_______________________________________________

[i] Diadohi – titlul purtat de către generalii lui Alexandru Macedon care după moartea prematură a marelui cuceritor şi-au împărţit între ei imperiul creat de acesta.

[ii] Giurescu Constantin, Istoria Românilor, Bucureşti, 2000, v. I, p. 61.

[iii] Limes – graniţă fortificată. Ea reprezenta un val de apărare devansat de un şanţ adînc umplut cu apă. Pe creasta valului era ridicată o palisadă înaltă din pari ascuţiţi cu vîrful în sus. La fiecare 500 de metri se ridica un turn de pază. Santinelele, cu ajutorul unor semnale optice, alertau garnizoanele romane cantonate în castrele amplasate de-a lungul limesului cam la fiecare 20 de mile romane. Tufarii şi arborii din faţa şanţului erau tăiaţi pe o adîncime de 500 de metri pentru ca inamicul să nu se poată apropia neobservat. Deoarece un fluviu lat prezintă de la sine un obstacol natural greu de trecut, romanii preferau (acolo unde era posibil), să-şi traseze limesul de-a lungul acestora.

[iv] Romanii au încheiat această pace, deoarece limesul de pe Cîmpiile Decimale pe Rin a fost rupt de invazia triburilor germanice care au intrat în Galia şi Domitianus a fost nevoit să înceteze operaţiunile militare împotriva lui Decebal pentru a o respinge. Dacii, la rîndul lor, aveau nevoie de timp pentru a-şi reface forţele după înfrîngerea pricinuită lor de împăratul Domitianus.

[v] Catafracţi – călăreţi acoperiţi din cap pînă în picioare de o platoşă de zale. La sarmaţi, aliaţii lui Decebal, de zale erau acoperiţi pînă şi caii, ceea ce îi făcea greu vulnerabili pentru săgeţi, săbii şi suliţe.

[vi] Unii cercetători afirmă că ele nu ar fi fost ridicate în timpul stăpînirii romane, ci cu mult mai tîrziu.

[vii] În anul 212 împăratul Caracalla emite un edict care conferea cetăţenia romană tuturor peregrinilor (străinii liberi) cu excepţia evreilor. Anterior, cetăţenia romană era conferită străinilor numai pentru merite deosebite în faţa statului roman şi comporta numeroase privilegii, drepturi, libertăţi şi facilităţi, inclusiv, fiscale. Toate acestea vor dispare odată cu edictul lui Caracalla.

[viii] Cît de putredă era societatea romană ne vorbeşte şi faptul că Aetius a fost otrăvit din ordinul lui Honorius pe care acesta l-a salvat de la o înfrîngere ruşinoasă. Marele conducător de oşti a fost suspectat că ar fi dorit să ajungă împărat în locul laşului Honorius, deşi, Aetius nu a avut niciodată asemenea veleităţi.

[ix] Federaţii (în latină: „Foederis”) erau popoarele barbare pripăşite în Imperiu. Ei căutau adăpost în interiorul limesului roman, fiind ameninţaţi cu distrugerea de către alte popoare nomade. Imperiul le acorda subvenţii şi îi înzestra pe federaţi cu loturi de pămînt în schimbul serviciului de pază de-a lungul graniţelor sale.

[x] Themă – unitate teritorial-administrativă în Imperiul Bizantin după reforma administrativă întreprinsă de împăratul Herakleios (Iraclie) în anul 622 d. Hr.

[xi] Normani sau normanzi („oamenii nordului”) erau numiţi de către catolici în Evul Mediu Timpuriu locuitorii Scandinaviei: danezii, norvegienii şi suedezii. În Europa de Asfinţit ei mai erau cunoscuţi ca vikingi, iar în cea de Răsărit – ca varegi. Românii îi numeau barangi (din greaca bizantină varangoi). În acea perioadă, incursiunile lor de pradă au cuprins întreaga Europă: de la Portugalia – pînă la Nipru şi de la Islanda – pînă la Constantinopol.

[xii] Corăbii de lemn cu o capacitate nu prea mare (în ele încăpeau pînă la şaizeci de ostaşi) cu o pînză de catarg patrată. Denumirea de drakkar provine de la capul de dragon cu care era împodobită prora corăbiei.

 Surse: http://mdn.md , www.foaienationala.ro
http://foaienationala.ro/geopolitica-bugeacului-partea-treia.html