Candela s-a reaprins in ziua prăznuirii Sfântului Rafail de la Bursucani.În ziua primei prăznuiri a Sfântului Rafail (21 iulie), la Schitul Zimbru, aparţinător satului Bursucani, comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, aproximativ 200 de creştini s-au întâlnit în rugăciune cu Arhiereul locului, Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos. 
Clopotniţa reinstalată după 1990 şi o Troiţă – ridicată imediat după momentul din decembrie 1989 – marchează locul în care, la 1793, a fost ridicat Schitul Zimbru. Loc plin de sfinţenie în care, până la 1864, au dus rugăciunea 60 de maici şi care a aparţinut Mănăstirii Adam.
Cu dorinţa revederii, cu rugăciunea pe buze, după Sfânta Liturghie, creştinii s-au bucurat de binecuvântarea arhierească, au sorbit cuvântul Prea Sfinţitului Casian al Dunării de Jos. Arhiereul locului a vorbit despre legătura care există între vechiul loc de cultură şi spiritualitate ce îl constituia Mănăstirea Adam – sfântă aşezarea călugărească ce era a patra ca importanţă din ţară – şi locurile pline de sfinţenie de la Zimbru, Bursucani, Cruceanu, Tutova şi altele. “Câtă credinţă, câtă sfinţenie s-au născut aici, a spus cu admiraţie Arhiereul locului. Fostul Schit Zimbru a fost ridicat pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea de către doi călugări, spun unele însemnări pe cărţi vechi. Ioasaf şi Aloman se numesc ei şi au venit aici de la Mănăstirea Râşca, stăruind pe lângă familiile Cernat, Plesnilă şi Iamandi – rude între dânşii, care aveau moşii în acest ţinut unde locuiţi astăzi dumneavoastră, creştinii din Zimbru – ca să ridice o biserică”
Schitul cu Biserica lui au fost înfiinţate la 1793 şi au rezistat până la 1864, sfântul locaş fiind transformat apoi în biserică de mir. Despre ultimii zeci de ani am mai scris, perioadă de regres pentru Schitul Zimbru, pentru toate cele şapte schituri pe care le avea Mănăstirea Adam. Pentru întreaga istorie de la Dunărea de Jos. Faptul că de puţine zile a fost descoperită catapeteasma vechiului loc de rugăciune de la Zimbru, că Sfinţii din Icoane s‑au arătat odată cu canonizarea Sfântului Rafail de la Bursucani, născut duhovniceşte în împrejurimile Neamţului şi la Mănăstirea Agapia Veche, e semn că Duhul lui Dumnezeu lucrează. “Astăzi, aduşi de Maica Domnului şi Fiul său, de Sfântul Rafail, sfântul nostru, avem datoria să ţinem aprinsă candela credinţei. De ceva timp, Biserica din Bursucani este în plină refacere şi ea va fi refăcută după planul Schitului Zimbru. Chilia alăturată Bisericii din Bursucani ne va reaminti de Sfântul Rafail. Prin Biserica din Bursucani, într-un fel anume, Biserica fostului Schit Zimbru este în inimile noastre, iar Icoana Maicii Domnului, care a aparţinut aceluiaşi schit, astăzi vă îmbrăţişează pe toţi”
Bursucani, Zimbru sunt “frânturi” de istorie adevărată. Sunt locuri de închinare unde Sfinţii ne cheamă la întâlnirea dintre veacuri. Sunt prezenţe ale Duhului Sfânt care, oricât de mult au dorit oamenii să le desfiiţeze, au înfruntat veacurile. Şi în întunericul veacului din urmă, Maica Domnului şi Pruncul, Arhanghelii şi Sfântul Rafail de la Bursucani ne‑au mai dat un prilej de reflecţie la cele înalte, la cele netrecătoare şi veşnice.
Amintirile nepoatei, Mavroian Tănase – omul bisericii
La prima Liturghie a Cuviosului Rafail de la Bursucani, am întâlnit‑o pe doamna Nastasia Cujbă, în vârstă de 78 de ani. Întâmplarea a făcut ca la slujbă să stăm lângă dânsa, iar la întrebarea Arhiereului locului “cine are peste 70 de ani?”, bătrâna lângă care mă aşezasem a spus că ea numără 78 de ani. Şi nu numai atât. A spus ca pentru sine că este nepoata “moşului bătrân” care aprindea candela în Biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Zimbru, pe vremea când aici nu se mai slujea decât la hram. După rugăciune, am consemnat. “Bunicul meu se chema Tănase Mavroian şi el era cel care avea în grijă bisericuţa Schitului Zimbru, ne-a povestit doamna Nastasia. Eu aveam vreo zece ani pe atunci şi îmi amintesc că bunicul nu pleca niciodată singur la biserică; mă lua cu el la schit şi mă închinam şi eu la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi cu Îngerii. Îmi zicea că e făcătoare de minuni, avea mare evlavie la această icoană. Făceam şi eu ce făcea bunul. Îl ajutam să cureţe şi apoi să aprindă candela. Maică, eşti tânără şi nu ştii. Erau multe griji şi atunci, dar era mai multă curăţenie în sufletul oamenilor.”
Am lăsat-o pe doamna Nastasia să nu întârzie la reîntâlnirea dintre veacuri – în acelaşi loc – cu Maica Domnului şi Fiul său din Icoana despre care oamenii spun că este Făcătoare de Minuni. Spunem şi noi că această Icoană mişcă sufletul rugătorului, are ceva aparte, are harul Duhului Sfânt.
Ascultând mărturisirea maicii Nastasia şi confruntând cu însemnările părintelui Gh. Bârsan din monogafia Schitului Zimbru, ne permitem o concluzie: anume aceea că Biserica din cătunul Zimbru era într-o stare nu tocmai bună încă înainte de cutremurul din 1940. Şi dacă moş Tănase a adormit în Domnul înainte de cutremurul din 1940, cum spune nepoata, atunci cu siguranţă fotografia document din monografia Schitului Zimbru era şi ea realizată înainte de anul 1940.
Patruzeci de ani, clopotele au tăcut
Vizavi de locul pe care era aşezat Schitul Zimbru, între primele case cum intri în cătunul aruncat între două văi, locuieşte familia Ioanei şi a lui Ion N. Mihai. Casa este faţă în faţă cu Troiţa ridicată de săteni şi de părintele paroh Cezar Gagiu după 1990. Am dorit să-i întrebăm pe oamenii care stăteau la poartă după Sfânta Liturghie arhierească, dacă s-au întrebat vreodată ce este cu Sfânta Cruce ce străjuie dincolo de poarta casei bunicilor lor? Aşa am ajuns să-i cunoaştem pe stăpânii gospodăriei – familia Mihai. Totodată, să aflăm cum au fost salvate clopotele Schitului Zimbru şi crucea maicii Magdalena. Această frântură de poveste adevărată s-a întâmplat prin anii 1958-1959, când se punea în practică marea cooperativizare. “Eu sunt născut în Zimbru şi am 72 de ani, ne-a mărturisit domnul Ion Mihai. Eram tânăr, abia venisem din armată. Eu şi vecinii mei ne-am trezit că buldozere şi fel de fel de unelte agricole au intrat peste cimitirul maicilor. Când am văzut urgia, crucile din cimitir doborâte, am încercat împreună cu alţi trei săteni să mai salvăm ce se mai putea salva. Am luat clopotele de la bătrâna clopotniţă şi le-am adus în curtea mea. Am mai recuperat şi crucea (doar partea de suprafaţă) maicii Magdalena, obiecte care au stat la mine în curte, în grădină, vreme de patruzeci de ani, ne mărturisea domnul Ion, făcându-şi semnul crucii. Ca să le duc în curte, m-au ajutat fraţii mei Costel şi Iancu Mihai şi domnul Ion Iordache; e păcat ca astăzi să nu-i pomenesc şi pe ei. În câteva zile nu a mai rămas nimic din vechiul schit.”
Cele două clopote care adunau maicile la rugăciune au tăcut vreme de patruzeci de ani. S‑au tânguit în tăcere cu complicitatea oamenilor. Inclusiv crucea maicii Magdalena a stat pitită undeva între casa şi grădina familiei Mihai din cătunul Zimbru. Creştinii au tăcut, dar Dumnezeu şi Sfinţii Săi s-au rugat continuu. Oamenii au continuat să meargă la Biserica din Bursucani şi să o roage pe Maica Domnului să nu uite acest loc. “După 1990, clopotniţa a fost reaşezată aproximativ la locul ei”, spune doamna Mihai. “Această clopotniţă e făcută pe piatră, adaugă soţul femeii. Adică, atunci când plouă, tragem clopotele, iar norii se împrăştie. Pericolele dispar şi ele.”
Rugăciunea celor din Zimbru a fost ascultată. Ziua de 21 iulie, de prăznuire a Sfântului Rafail din Bursucani, a reaprins candela credinţei.
Comenatriu foto: Rugăciune la Schitul Zimbru, după şapte decenii de tăcere
Foto: Maria Stanciu
Pentru opinii, contactati autorul la adresa de e-mail: Maria Stanciu
Articol preluat integral din cotidianul Viata Libera Galati
http://www.viata-libera.ro/index.php?page=articol&id=25706
Leave a Reply