Pășesc grav pe mușchiul alb și uscat
Mocnește încet și miroase ciudat
Căldura-mi topește voința precară
Sudoarea se scurge pe fața-mi de ceară
Sărmana pădure privește spre soare
Se-nchină în tăcere și cere-ndurare
Văd fumul cum prinde contur împrejur
Și brazi în priviri de elan tremurând
Izvoare de flăcări răsar la tot pasul
Și-aprind lumânări de rășină cleioasă
Urși negri, nebuni, aleargă spre-o coamă
Mânați de instinctul lor și de teamă
Respir greu, tușesc, spre urși mă îndrept
De ei nu mi-e frică, de flăcări mă tem
Mă clatin și cad, mă ridic și zăresc
Cum cerul își schimbă culoarea-n bej
Și valul de foc se-ntinde spre culmi
Văpăi și scântei dansează pe văi
Iar urșii-ngroziți se-ndreaptă fugind
Spre lacul știut doar de ei, din străbuni
Aș vrea să-i ajung, să fiu printre ei
Dar vântul viclean, nu mă scapă din mâini
Pe umeri îmi revarsă torente tenebre
Mă-mbracă în flăcări, mă culca-ntre lemne
Incins de jăratec mă-nchin la apus
Durerea n-o simt, iar sufletu-i stins
Adorm în cenușa de brazi și de mușchi
Cu fața cărbune îndreptată spre urși
Autor: Vasile Jăravăț
Leave a Reply