„FAMILIST”

Moș Gheorghe Tașcă din Bălăbănești trăia încă pe vremea hușumului din 1916.

Om din altă vreme, el rămăsese al vremii lui în toate.  Ziceau unii, gândindu-se de sigur la cinstea lui, că scoboară din generația lui Țepeș Vodă.

Întâmplarea ce voiu să v-o istorisesc îl situează însă pe bătrânul Tașcă într-o vreme pe care nu știu de-ar mai recunoaște-o domnitorul cel aspru în moravuri.

Era va să zică în toamna de pomină a lui 1916, când satele din Moldova erau înțesate de oaste, de refugiați, de amestecătură de ruși și de români. Moș Gheorghe care trecuse de 70 de ani, stătea pe lângă casă cu jumătatea dumnealui, era să zic cu baba lui, dar mi-am adus aminte că nu i-a plăcut niciodată cuvântul acesta, socotindu-l umilitor pentru tovarășa care îi dăduse douăzeci de băieți și fete. Și tot pe lângă casă, dar tare ferite, și aproape nevăzute de muscali și de oștenii noștri, stăteau fetele lui cele care încă nu erau la casa lor.

Și iacă, noapte de noapte, și zi de zi, veneau refugiați, puhoiu. Nu mai era loc nicăieri în sat de atâta potmol de oameni, de femei, de copii, de uniforme și civilitate, de îngrămădire de căruțe și de vite.

Casa bătrânească a lui Moș Gheorghe fusese, va să zică, largă, de vreme ce la vatra ei se ridicaseră rând pe rând o noajă de copii. Dar, la dreptul vorbind, n-avea decât două odăițe pe o tindă și un etac dosnic în care s-aciuaseră fetele cele din spre bătrânețe ale răzășului.

Iar acum tot sălajul lui era ocupat – cât cu rechiziție, cât cu voie bună – de cei pe care războiul îi mânaseră pe meleagurile acestea. Nu era zi când alții, mereu alții, care curgeau ca un râu după ploaia mânioasă, să nu ceară adăpost. Și omul, de voie de nevoie, îi primea în bătătura lui. Că înțelegea nevoia și storâștea vremii.

Într-o noapte, târziu, după ce gospodarul trăsese un somn bun, aude pe cineva bătând zdravăn în poartă. Să fi vrut să nu iasă și tot nu se putea. Cine bătea în tăblia porții, bătea de nădejde. Ca omul la nevoie mare. Iar cânii sporeau larma de părea că vin Turcii și Tătarii.

Bătrânul ieși să vadă cine-i și ce dorește.

– Omul lui Dumnezeu – se auzi un glas – fă-ți pomană și mă primește să mă odihnesc și eu că de 12 zile viu pe drum și-s moartă de oboseală. Soțul meu, Maiorul Bontea, e pe front, ai mei s-au împrăștiat, Dumnezeu știe pe unde… Până oiu afla de ei… ai bunătatea și dă-mi și mie adăpost.

Moș Gheorghe nu stătu mult pe gânduri. Știa bine că odaia din dreapta e ocupată de o familie de refugiați. Că etajul și bucătăria sunt ocupate de-ai lui. În tindă nu se cădea s-o găzduiască. Era doar ofițereasă. Nu găsi altă deslegare decât s-o îmbie în odaia din stânga, odaia cea curată , de oaspeți, în care odihnea acum un Maior.

– Poftim, cucoană, m-ai am un pat slobod într-o odaie. Femeia auzind că-i vorba de un pat slobod… se gândi că în odaie trebue să mai fie cineva. Și nu mai cuteză să pășească înainte măcar că oboseala o dobora.

– Poftim, cucoană, că dumnealui, Domnul Maior, care odihnește în odaie este familist.

Bătrânul pusese accent pe cuvânt. În concepția lui patriarhală, „familist” înseamnă o chezășie care nu suferă măcar discuție. N-ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să ofere cucoanei un pat dacă în odaie ar fi dormit un „nefamilist”. Dar când e vorba de un… familist ? De-un om care are undeva nevastă, care are și copii, e cu totul altceva ! El găzduia un om cu „legământ”, cu „așezământ de familie”. Așa dar un om la locul lui. Un om cast, așa cum a rânduit Dumnezeu prin taina căsătoriei, așa cum fusese el.

De sigur, lui Moș Gheorghe i-a părut tare rău că femeia ostenită, s-a întors și a plecat mai departe să bată la altă poartă. Dar și mai rău i-a părut, înțelegând în noaptea aceea târziu, că oamenii vremii nu mai au la fel cu el socotința privind anumite înțelegeri despre vieață, despre onoare. La dreptul vorbind, bătrânul întorcându-se la culcușul lui, era mâhnit că o femeie a înfruntat însăși vieața lui dintr-o bucată, conștiința lui de familist.

– Auzi domnule, spunea el „băieților” lui – care aveau și ei băieți mari și fete, – să mă înfrunte o femeie și să se întoarcă dela ușa mea ? Să fugă de parcă aș fi atins-o cu șperlă când i-am dat loc sub același acoperământ cu un familist ?

Bătrânul Tașcă, familistul, a dus cu el în mormânt un fel de a înțelege vieața, așa ca în Evanghelii.

Autor: I Gr. Oprișan – „Vaduri și bulboane”, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, 1945
Text transcris de: Florin Munteanu