Pe raza comunei Bălăbănești sunt amplasate trei unități școlare: Școala „Gheorghe și Maria Tașcă” în satul de reședință Bălăbănești, Școala „Dumitru I. Ghimuș” în satul Lungești și Școala Elementară Bursucani în localitatea cu același nume. În cele trei școli își desfășoară activitatea anual un număr de aproximativ 250 de elevi.
Școala la Bălăbănești – Istoric
La Bălăbăneşti cartea a fost şi este la mare cinste. Ştiinţa de carte a atras de-a lungul timpului un număr mare de bălăbăneşteni. Calea spre cunoaștere nu a fost ușoară, însă toți și-au asumat riscurile și sacrificiile și au mers înainte contribuind cu succes la dezvoltarea societății românești și luminarea generațiilor viitoare. Înnobilați de talent, dăruire și generozitate au creat o lume mai bună, dându-i un sens și prestigiu.
La început școlile au apărut pe lângă biserici – locuri unde s-a format sufletul neamului românesc. Învăţătorul-călugăr, călugărul-învăţător, de cele mai multe ori anonimi, au ucenicit la marea „roată” a istoriei clădind bazele culturii neamului și contribuind la situarea noastră ca naţie printre popoarele civilizate ale lumii. Bălăbăneştiul, situat în zona de influenţă a Bârladului, este un izvor nesecat de cultură al ţării. Mulţi consăteni, foști boboci ai școlii din sat, şi multe fapte au uimit târgurile și orașele țării. Toți, au plecat din același loc – școala din sat. În cele ce urmează vom lua cadenţa „paşilor” şcolii de la Bălăbăneşti de-a lungul timpului.
Şcoala înainte de anul 1864
Înainte de 1864 se învăţa carte pe lângă biserici. Învăţător era dascălul bisericii sau un călugăr. Ei făceau cursuri fie în casele unor oameni, fie în casele comunale, fie în tinda bisericii. Se învăţa cunoaşterea buchiilor după nişte cartoane prinse în pereţi şi după bucoavne. Şcolarii, care aveau între 11 şi 16 ani, şedeau pe jos, în grupe. Nu se ţineau registre. Era doar un catastif în care erau notaţi şcolarii şi încasările în bani şi produse – plata dascălului sau călugărului. Se plătea câte un „sfanţ” pe lună şi o baniţă de făină de porumb pentru fiecare elev. Mai târziu dascălul sau călugărul era plătit tot de săteni, dar încasarea se făcea de „pârcălab”. (Balaban, V., 1994)
În secolul al XIX-lea, în locul dascălului sau al călugărului au fost pregătiţi învăţători din rândul ştiutorilor de carte. Aceştia dădeau un examen care consta în rostirea „Crezului” şi „Tatălui nostru”. După ce erau admişi, stăteau două luni în timpul verii pentru a face „practichie” la seminar şi apoi erau trimişi ca învăţători copiilor care erau începători în învăţătură. Lor li se zicea „ciraci” şi buchiseau în cor. Pentru indisciplină şi nepregătirea temelor li se aplicau pedepse: bătaia cu varga, trasul de urechi sau de păr, bătutul la „falangă” (la tălpi) dacă greşeala era mare. Se mai practica punerea în genunchi pe boabe de porumb sau pe coji de nucă sfărâmată. (Balaban V., 1993)
Scrierea se făcea pe nisip sau în cutii cu nisip netezit; se scria cu degetul. Greşelile erau corectate prin netezirea nisipului. Mai apoi s-au făcu table din scândură pe care se scria cu creta. Pentru şcolari au fost introduse plăcuţele şi creioanele (plumbul). Corecturile se făceau prin ştergere. Dacă elevii puteau citi buchiile şi la bucoavnă, erau trecuţi la „ceaslov”, apoi la „psaltire”.
Şcoala începea la 8 septembrie (Sf. Maria Mică) şi se termina la 29 iunie (Sf. Petru şi Pavel). Înainte de începerea anului şcolar se fixa o zi în care se întâlneau părinţii şcolarilor şi dascălul pentru a se învoi în privinţa plăţii. Se făcea o învoială scrisă numită „poslovenie”. (Balaban V., 1993)
Moş Gheorghe I. Tăşcă îi spunea în 1931, la vârsta de 84 de ani, lui Ion Antonovici Bîrlădeanu : „Am învăţat carte chirilică la călugărul Gherontie care nu slujea la biserică, ci învăţa pe copii”. După alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti, învăţământul din Bălăbăneşti, ca şi cel din toată ţara, a fost reorganizat şi modernizat în baza Legii instrucțiunii publice.
Legea instrucţiunii publice ( 1864)
A fost prima lege cu caracter democratic în învăţământul românesc. Şcoala devine o instituţie publică. Ea a pornit de la unele principii fundamentale: obligativitatea, gratuitatea, egalitatea dintre băieţi şi fete. A fost printre cele mai înaintate legi ale timpului, când în multe ţări dezvoltate aceste principii nu fuseseră statuate.
Obligativitatea – toţi băieţii şi fetele de 8-12 ani trebuia să urmeze şcoala primară. Anual se întocmea un recensământ al copiilor de vârstă preşcolară.
Gratuitatea – statul plătea salariile corpului didactic, personalului administrativ şi de serviciu. Tot statul procura manualele şi alte materiale necesare. Comunele asigurau cărţi, rechizite, mobilier, iluminat, încălzit, întreţinerea localului. În comunele mai mari, au luat fiinţă şcoli de băieţi şi de fete. Posturile de învăţători se ocupau prin concurs. La şcolile de la sate exista un învăţător pentru toate clasele. Acesta era verificat la: religie, gramatică, istoria românilor, ştiinţele naturii, fizică, geografie, toate la nivelul clasei a IV-a. Pentru nefrecventarea cursurilor şcolii fără motiv existau amenzi pentru părinţi.
Şcoala nr. 1
Fiecare comună trebuia să înfiinţeze o şcoală. La 1 septembrie 1865 la Bălăbăneşti ia fiinţă şcoala de stat. Actul înfiinţării şcolii aflat în arhiva Şcolii nr. 1 a fost văzut şi cercetat de învăţătoarea Ciorâţă Tincuţa, care a scris în 1943 o lucrare monografică. Ultimul dintre învăţătorii şcolii vechi a fost călugărul Gherontie. Şcoala funcţiona în casa Aniţei Căpăţână, apoi în casa lui Ion Pleşcan care se afla în faţa fostului local al Primăriei (casa lui Ionel Tufescu). Aici mai funcţiona şi Primăria care se mută în alt local. Primul învăţător a fost Anghel Paşcanu (1865-1867). Lui i-au urmat: Gh. Constantinescu – din Bîrlad – 2 clase de gimnaziu (1867-1869); Grigore Georgescu – 4 clase primare la Huşi; 4 clase de liceu – (1873); Tudorache Balaban – 4 clase seminar (1873-1874); Toader Couatu – cu şcoala normală la Bîrlad – (1874-1883); Ştefan Caşu – (1883-1885); Gh. Balaban – (1885-1916); Toader Couatu – (1916-1921); Nicolae Istrate – (1923-1931); Georgeta Chicoş – absolventă de Şcoală normală Galaţi – (1931-1938).
Postul al doilea se înfiinţează în anul 1890. Haricleea Taşcă – fiind bolnavă, este suplinită de Lucreţia Vîrgolici – (1890-1895); Ruxandra Nasta – (1895); Ion Călin – (1895).
Postul al treilea ia fiinţă în anul 1892, cu ordinul ministrului nr. 15695. Costache Antonescu – (1892-1915); Eufrosina Antonescu – (1815-1818); Dima Nicolae – (1918-1943).
În 1896 moare Haricleea Taşcă, postul se desfiinţează, dar se reînfiinţează în 1912, având ca suplinitori pe: Elena Taşcă, Elena Stan, Elena Petrescu, Eufrosina Antonescu, Gh. Lazăr , Lucreţia Ceainu (1919-1921), ce iese la pensie, iar postul se desfiinţează.
Postul al patrulea: Eufrosina Antonescu – (1915-1917); Dima Aurelia (Balaban Aurelia) – (1918-1943).
În anul 1868 ia ființă școala de fete. Primii învățători care au profesat la aceasta școală au fost: Elena Dogaru, Elena Antonescu, Ecaterina Teodorescu (1879-1882). În 1896, după decesul Haricleei Taşcă, postul se desfiinţează;
În perioada 1916-1918, cursurile şcolii se desfăşoară în casele lui T.M. Taşcă. În acest timp, şcoala a fost dispensar pentru trupele ruseşti cantonate în sat.
Şcoala a fost dată în folosinţă în 1887, în timpul primarului Mărdărăscu, ajutat de Gheorghe I. Taşcă, care era perceptor. A contribuit la aceasta şi viceprimarul Iancu Balaban. Lemnul l-a dat evreul Pincu din moşia „proprietatea Suţului” (1979, Geo Taşcă, „Răzăşii de Bălăbăneşti”).
Școala nr.2 – „Gheorghe şi Maria Taşcă”
Ia fiinţă în 1923 şi se mută în local propriu. Între 1923-1935 şcoala a funcţionat în casele particulare Toader Patriche, Neculai Chirvase (în case care se găseau pe locul ocupat astăzi de locuinţele gospodarilor amintiţi). Ultima casă particulară în care a funcţionat şcoala a fost proprietatea lui Gh. (Gică) C. E. Balaban, care se afla pe locul unde este astăzi casa lui Ion Răuţă.
În 1935 este dată în folosinţă Şcoala nr. 2 pe terenul donat de Gheorghe I. Taşcă. Ea a fost inaugurată în septembrie 1935 în prezenţa prefectului de Tutova, a politicienilor ţărănişti de la Bîrlad. Grija construcţiei a avut-o Academicianul Gheorghe.Gh.Taşcă, profesor universitar, fiul cel mai mare al lui Gheorghe I.Taşcă, respectând astfel adlitteram testamentul tatălui său. Tedeum-ul a fost ţinut de tânărul preot Spulber Spiridon. Elevii şcolii, conduşi de învăţătorul Ion Șolcă, au prezentat oaspeţilor de la Bîrlad, dar şi sătenilor, un frumos program artistic (cântece, poezii și momente umoristice).
Vă prezentăm mai jos un fragment din testamentul ce consfinţeşte dorinţa lui Gheorghe I. Taşcă, de a lăsa drept moştenire fiului său, casa, locul, livada şi-o îndatorire – „să se ridici un local de şcoală …”:
„Mai las fiului meu Iorgu şi casă cu tot locul ei şi cu livada împrejmuitoare. Pe acest locu fiul meu Iorgu va faci să se ridici un local de şcoală cu bibliotecă cu casă de sfat şi de citire, în contururile în care el va crede de cuviinţă, această şcoală va purta numele de şcoală şi casa de sfat „Gheorghe şi Maria Taşcă”. Este drept lucru ca lumina pe care Dumnezeu au herezit-o fiului meu să caute s-o împărtăşească şi altora” – 1926 septembrie 18. Gheorghe Taşcă
Nouă ani mai târziu, în anul 1935, primii elevi aveau să treacă pragul Școlii „Gheorghe şi Maria Taşcă”.
Învăţători care au profesat la Şcoala nr.2 au fost: Ion Şolcă – (1923-1932), Sava Costin – (1938-1943), Saviţa Costin – (1934-1943), Elena Taşcă – (1940-1941), Elena Andriuţă, Maria Badea etc.
Şcolarii învăţau carte cu sârguinţă; se străduiau să înveţe temeinic lucruri utile în viaţa de zi cu zi. Profesorul Iancu Maxim povesteşte că în copilărie a întâlnit ţărani care, aflând că este licean, îi puneau întrebări despre conjugări, declinări, lucruri pe care liceenii nu le învăţaseră încă sau chiar nici domnul Maxim nu le învăţase încă. Am tras concluzia că înainte de 1900 se învăţa carte serioasă. În timpul războiului, când luptele s-au apropiat de sat, cursurile şcolii au fost suspendate.
În 1943 la cele două şcoli erau înscrişi 570 de elevi între 5-21 de ani.
Şcoala nr. 1 avea un efectiv de 201 elevi, 119 băieţi şi 82 de fete după cum urmează:
(5-7 ani: 18 elevi din care: 9 băieţi şi 9 fete;
7-16 ani: 121 elevi din care: 73 băieţi şi 48 fete;
16- 21 ani: 62 de elevi din care: 37 băieţi şi 25 fete.
Şcoala nr. 2 avea un efectiv de 379 elevi, 188 băieţi şi 191 de fete după cum urmează:
(5-7 ani) – 46 elevi din care: 23 băieţi şi 23 fete ; (7-16 ani) – 222 elevi din care: 112 băieţi şi 110 fete ; (16- 21 ani) – 111 de elevi din care: 53 băieţi şi 58 fete.
Frecvenţa era de 85%. Majoritatea absolvenţilor devin gospodari, alţii urmează liceul. În programul şcolii erau ore de lucru manual. Băieţii făceau împletituri din paie, lemnărie, iar fetele – lucru de mână.
Anul şcolar 1944-1945 a început cu o întârziere de câteva luni, datorată trecerii frontului. Şcoala a început după ce s-a făcut curăţenia plătită din colectă publică. Trecerea frontului a lăsat în urmă cooperativa şcolară, biblioteca, arhiva şi mobilierul distruse. Au fost făcute registre improvizate şi recensământul la 1 noiembrie. Şcoala începe pe 15 noiembrie cu 4 clase. Cadrele didactice erau: preotul Spiridon Spulber (clasele III-IV) şi învăţătoarea Sevastiţa Taşcă (clasele I-II). Învăţătorii bărbaţi erau pe front.
Orarul şi programul şcolar erau identice cu cele ale anilor anteriori, fiind printre puținele dovezi care au rămas din arhivă după ditrugerea ei de către soldaţii ruși. Urmele trecerii frontului au fost vizibile şi la Căminul Cultural și farmacie.
Gimnaziul unic
În anul 1946, la Bălăbănești, din iniţiativa profesorului Iancu Maxim s-a înfiinţat Gimnaziul unic, al doilea din judeţul Tutova, după cel din Pueşti. Apariţia gimnaziilor unice sunt ca o reformă şcolară a lui Ştefan Voitec, un personaj important al vieţii politice comuniste. În fiecare judeţ trebuia să funcţioneze cel puţin 324 de gimnazii în mediul rural. Felul în care a luat fiinţă gimnaziul unic la Bălăbăneşti ni l-a povestit Iancu Maxim, profesor pensionar de geografie la Iaşi, cel care a fost sufletul acţiunii:
„În 1944 am venit în concediu de pe front şi am aflat că am fost numit din oficiu profesor la Liceul „Bălcescu” din Brăila. Director era un domn profesor Mirescu, care în scurt timp a fost numit în Ministerul Învăţământului. Între noi s-a înfiripat o strânsă şi sinceră prietenie. În 1946 prof. Maxim se mută la liceul „Gheorghe R. Codreanu” din Bârlad, ca profesor de geografie. La gimnaziul unic intrau elevi absolvenţi ai şcolii primare. Cum la Bălăbăneşti erau mulţi astfel de absolvenţi, m-am gândit, din dragoste pentru locurile natale, să înfiinţăm şi la Bălăbăneşti un gimnaziu. În această întreprindere am luat ca ajutor pe Mînză Hristache, învăţător şi absolvent al Universităţii din Iaşi, specializarea psihologie-pedagogie. Am întocmit două dosare: unul cu cererile elevilor şi al doilea cu cele ale cadrelor didactice.
Pentru dosarul cadrelor didactice ne-am gândit la cei cu diplome universitare, apoi la învăţătorii buni. Schema de încadrare era următoarea:
Hristache Mînză – licenţiat în pedagogie; propus pentru funcţia de director; era şi profesor de limba română;
C-tin Badiu – teolog, licenţiat în istorie; propus profesor de istorie-geografie;
Preot Spiridon Spulber – teolog;
Emilia Scânteianu – absolventă a secţiei de fizică-chimie-matematică;
Constantin Ciucă – avocat la judecătoria Bălăbăneşti, licenţiat în Drept, propus profesor de limba franceză;
Taşcă Victor – învăţător, propus profesor de lucru manual şi sport la băieţi;
Saviţa Costin – învăţătoare, propusă profesor de muzică , lucru manual la fete și secretară a şcolii.
Pentru elevi am întocmit două dosare, dintre care unul cu absolvenţii de patru clase. Cu aceste dosare am pornit spre Bucureşti, unde l-am găsit ca director al gimnaziilor unice pe prof. Mirescu, directorul liceului din Brăila. Acesta a fost impresionat de modul de pregătire şi de susţinere a dosarelor. A fost mirat de existenţa unui număr important de cadre didactice pregătite într-un sat atât de mic. A aprobat înfiinţarea gimnaziului la Bălăbăneşti cu trei clase: două de clasa I şi una de clasa a II-a. Foarte bucuros, am pornit spre casă, am coborât la Gara Tutova şi am pleacă spre Bălăbăneşti prin Ciureşti-Bălăşeşti. Apoi l-am anunțat pe preotul Bodiu de succesul acţiunii noastre.”
Se trece la organizarea şcolii. Erau lipsuri mari în dotarea şcolii. O problemă importantă era a spaţiului de şcolarizare care lipsea la Şcoala nr.2 din Tăşculeşti (două săli de clasă), dar era excedentar la Şcoala nr.1 (pe vale). Până în toamna anului 1946 s-a rezolvat problema mobilierului.
În toamna anului 1946, printr-o festivitate solemnă la care au participat prefectul de Tutova, Ion Andronache, care donează un milion de lei gimnaziului (sumă considerabilă) şi inspectorul şcolar general al învăţământului Galaţi. Noul director al gimnaziului, Hristache Mînză, a gospodărit bine şcoala, confecţionând mobilier şi material didactic.
Conducerea gimnaziului s-a gândit că pentru elevii care frecventează gimnaziul, dar vin din satele vecine să înfiinţeze un internat, foarte util mai ales iarna (Maxim Iancu, 2000). În 1950 a luat fiinţă pe lângă Şcoala nr.2 un internat care a găzduit elevii din satele vecine: Bălăşeşti, Ciureşti, Pupezeni, Bursucani, Lungeşti, Docani. Pentru înfiinţarea internatului nu exista un local propriu. Bucătăria şi sala de mese au fost amplasate la început în vechea casă a lui Gh. Taşcă, situată în spatele şcolii de astăzi.
În 1952 s-a început construcţia celor două săli de clasă; anexa vechii case a fost demolată. Tot în 1952 începe construcţia celor două spaţii folosite ca bucătărie şi sală de mese. Dormitoarele erau în case particulare, la: Ion Şolcă, M. Lehan și T. Zaharia.
Schema de încadrare a internatului cuprindea: administrator, contabil, magazioner, lucrător, ajutor de bucătar, pedagog, îngrijitor. Majoritatea copiilor erau bursieri. Cei care nu aveau bursă plăteau masa. Internatul a funcţionat până când învăţământul de 7 clase a devenit obligatoriu. Contabil a fost Cudriţescu Tatiana (soţia preotului Cudriţescu Toader), administrator – Rădescu A. Gheorghe. Birourile şi cantina erau în casa Mariei Taşcă (Balaban Toader, 1993).
În anul 1965, şcoala, ca instituţie a statului şi satului, a împlinit 100 de ani de funcţionare. La centenar, statistic, şcoala arăta după cum urmează (vezi Subcap. III.9 Școala la centenar).
În perioada de după 1968 (a faimosului Decret), populaţia a crescut rapid, efectivele fiind următoarele (perioada 1970-1997).
Școala de la gara Bălăbănești
După 1900, când s-a dat în folosinţă calea ferată Bârlad – Galaţi, pe lângă gara C.F.R. Bălăbăneşti şi-au stabilit domiciliul mai mulţi locuitori curajoşi ai satului. Cu timpul, numărul de locuitori creşte, mai ales al tinerilor care fac să crească şi numărul de copii de vârstă şcolară. Respectând regulile stabilite pentru înfiinţarea unei şcoli, la Gara Bălăbăneşti ia fiinţă o şcoală cu clasele simultane conduse de un învăţător. Ea funcţionează în casa lui Balaban Ştefan care era şi om de serviciu în perioada 1955-1957.
Printre învăţătorii care au predat la această şcoală se numără şi Chicoş Georgeta, Toporaş Ştefan, Ciorâţă Jenică, Hagiu Constanţa (prima învăţătoare). După 1948 învăţământul organizat după o lege nouă se adaptează uşor la realizările României postbelice.Decretul nr. 175 din 3 august 1948 introduce monopolul statului asupra învăţământului. Se desfiinţează şcolile particulare şi confesionale. Sunt interzise orele de religie, locul lor fiind luat de istoria P.C.U.S. (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) şi geografia U.R.S.S. De asemeni, decretul introduce cenzura şi interzice publicaţiile necomuniste, promovând ateismul ştiinţific. Învăţământul claselor I-IV devine obligatoriu.
După decretul-lege a început o amplă campanie de alfabetizare. Formele de învăţământ erau: preşcolar, elementar (I-VII), mediu (4 ani), superior.
Evoluția unităților școlare după anul 1950
După 1950 viaţa şcolii se desfăşoară între limitele trasate de legea învăţământului din 1948 care l-a organizat vreme de 20 de ani. În 1968 aceată lege se modifică, oglindind transformările organizatorice ca urmare a dezvoltării economice. Şcoala din mahalaua Tăşculeşti îşi măreşte suprafaţa şi dotarea, colectivul didactic se preocupă de găsirea modalităţilor de modernizare a activităţii didactice.
În anul 1972 şcolii i se adaugă o construcţie pentru grădiniţă (cu sală de activităţi, sală de mese, dormitor, bucătărie). În perioada 1976-1980, cu întreruperi, a funcţionat grădiniţa cu program prelungit. Activităţile se desfăşurau între orele 8-17. Copiilor li se servea masa de prânz la grădiniţă.
Fost director al scolii si Inspector general directia invatamant Tg. Bujor. A fost profesor de Limba romana la Liceul Tg. Bujor
Programul zilnic cuprindea şi ore de somn şi activităţi organizate după prânz. Personalul grădiniţei era format din: educatoare –
Nebunelia Aneta, bucătar – Codreanu Maria şi îngrijitoare – Ciocănel Eugenia. Cheltuielile prilejuie de prelungirea programului au fost suportate de C.A.P. Bălăbăneşti. Din 1978 până în 1982 şcoala a avut la grădiniţă două grupe conduse de educatoarele Nebunelia Aneta şi Oancă Gica.
Din 1974 şcoala are şi o clasă de liceu, a IX-a, cu profil ţesut covoare. Elevele veneau din satele Bălăbăneşti, Bursucani, Lungeşti, Rădeşti, Adam. Atelierul pentru practica în producţie a fost organizat la dispensarul veterinar. Aici au fost montate10 războaie de ţesut verticale. Activitatea practică a fost condusă de maistra Ghelţu Săftica din Galaţi. Materia primă, lâna, bumbacul, a fost procurată cu banii din fondul şcolii. Covoarele ţesute au fost vândute, iar banii restituiţi şcolii.
În anul 1977 se revine la şcoala generală cu clasele I-VIII. Absolventele noastre au fost încadrate la atelierele de ţesut covoare din Bereşti şi Galaţi. Aceste unităţi economice îşi vindeau produsele pe piaţa externă. Covoarele confecţionate de elevele şcolii au fost vândute cadrelor didactice, conform hotărârii consiliului de conducere al şcolii care a fixat preţul şi modalitatea de plată a ratelor.
În anul 1988 şcoala revine la denumirea de „Şcoala cu clasele I-X”. Clasele a IX-a şi a X-a aveau profilul mecanic-agricol. Elevii veneau de la unităţile şcolare Bălăbăneşti, Bursucani, Lungeşti. Practica în producţie se desfăşura la S.M.A. şi era condusă de maistrul Cujbă Vasile. În 1990 şcoala revine la situaţia de şcoală cu clasele I-VIII.
În anul 1994 şcoala îşi recapătă numele de Şcoala „Gheorghe şi Maria Taşcă”. După 1989 şcoala a fost reorganizată de mai multe ori, dar niciodată aceste mişcări nu au mărit spaţiul de şcolarizare. Efectivul de elevi mic şi fluctuant de la un an la altul a fost cauza care a împiedicat mărirea spaţiului, deşi era important acest lucru.
După 2000 şcoala ţine pasul cu modificarea vieţii satului datorată necesităţii de a fi aliniată nivelului de dezvoltare a vieţii sociale de ţară membră U.E. În primul rând, şcoala a fost reîmproprietărită cu suprafaţa de 2 ha teren (destul de slab ca şi categorie de teren arabil) în Hraina, la limita cu comuna Bălăşeşti, lângă pământul bisericii (unde se află şi azi).
În anul 2001 se realizează forajul pentru alimentarea cu apă potabilă. A fost procurat şi hidroforul necesar acestei modernizări a spaţiului de şcolarizare. Tot în acest an a fost refăcut geamlâcul şi înlocuite uşile vechi cu unele noi.
Între 2000-2004 şcoala este situată în centrul activităţilor necesare modernizării. Astfel, a fost pe lista unităţilor şcolare care au beneficiat de un împrumut din care s-au cheltuit sume de peste 2 miliarde de lei. Reabilitarea şi refuncţionalizarea au constat în aducerea nivelului sălilor din spate la nivelul celor din faţă, redimensionarea sălilor din faţă. Se construieşte un perete la 2/3 din lungimea iniţială. Rezultă un spaţiu care a fost amenajat ca bibliotecă a şcolii cu peste 8000 de volume. Reamplasarea sălilor din spate, construirea unui grup sanitar constituie alte îmbunătăţiri aduse şcolii.
După 2006 şcoala este dotată cu xerox, calculatoare conectate la internet, microbuz care să aducă la şcoala din Bălăbăneşti elevii de gimnaziu ai şcolii din Bursucani. După 2005 colectivul cadrelor didactice se întinereşte prin pensionarea unor cadre didactice: Nebunelia Aneta – educatoare, Radu Elena – profesor de limba română, Gîţă Maria – profesor de matematică, Nebunelia Ştefan – învăţător, Pruteanu Geta – profesor de biologie dar şi pensionarii pe caz de boală – Pământ Neculai, profesor de istorie-geografie. În perioada 1972-2008 colectivul didactic a fost stabil, situaţie care a determinat creşterea calităţii procesului educativ. Rezultatele au situat şcoala noastră în plutonul fruntaş al şcolilor din nordul judeţului. O bună parte a membrilor colectivului didactic au fost elevi ai şcolii.
Cadrele didactice ale şcolii s-au preocupat şi de îmbunătăţirea pregătirii profesionale (promovarea definitivării, gradelor didactice I şi II, cursuri de perfecţionare organizate de C.C.D.). Ca urmare a recunoaşterii creşterii calităţii procesului de învăţământ în şcoală se desfăşoară mai multe activităţi metodice (cercuri pedagogice): învăţători-educatori – Nebunelia Aneta și Burghelea Ecaterina (1979, 1989), matematică – Gîţă Maria, istorie-geografie – Pămînt Neculai (1994, 2002), biologie – Hotnogu Ioan (2002), chimie – Balaban Elena (2006).
Material extras din lucrarea „Monografie – Bălăbănești un sat de răzăși” – Autori: Nicolae Pământ, Delia Guță Pământ și Florin Munteanu.