Duzina de cuvinte – Dor

De câteva zile mi s-a făcut dor de un loc… un loc unde am ajuns doar de trei ori în viața mea și unde nu cred că voi mai ajunge vreodată (cine știe)… la casa părintească a tatălui meu, undeva în județul Galați, comuna Rădești (nu știu dacă era comună sau sat)

Cred că aveam 4 ani când am fost prima data acolo (poate am fost și când eram mult mai mică, dar nu știu eu), apoi am mai ajuns pe la 6 ani, iar ultima dată am fost acolo, când aveam 18 ani. Ultima dată am stat două zile, nu-mi aduc aminte foarte multe, dar am amintiri de la 4 și 6 ani, care sunt încă vii în mintea mea.

Mergeam cu trenul personal de la Galați până la… nu știu cum se numește gara unde coboram, era alt sat: Docăneasa sau Bălăbănești?… în fine, știu că era mult de mers. De la gară o luam peste un câmp verde plin cu maci și albastrele… ici-colo câte o păpădie își scutura puful la prima adiere de vânt. La litiera pădurii curgea un râu… mama spunea că acel râu curge în „amonte”. La început n-am înțeles cum vine treaba cu „amontele”, pentru că oricum nu știam cum trebuie să curgă un râu, știam doar că trebuie să curgă și atât, dar îmi plăcea cum sună cuvâtul … După ce treceam podul, drumul o tăia în pădure, iar cărarea care ducea către pădure era împânzită, pe margini de stupi, pe unde trebuia să trecem cu mare atenție și în mare grabă, ca nu cumva să ne încaiere albinele. Când ajungeam în pădure, deja eram într-o altă lume… era răcoare, umbră și triluri de păsări… mirosea a proaspăt, a tămâie și smirnă (de la tataie știam de smirnă, fiind țârcovnic la biserică, îmi povestea despre tămâie și smirnă, ce înseamnă fiecare… despre smirnă îmi spusese că este „jertfa naturii, adusă lui Dumnezeu prin omul dreptcredincios” sau că este “simbolul cumințeniei și înțelepciunii”, de aici și expresiile: „să stai cuminte smirnă” sau „a tăcut smirnă”).

Traversam pădurea cu ceva emoții, căci în drumul nostru puteam întâlni mistreți (într-o zi, la plecarea de acolo, ne-a tăiat calea o scroafă cu purceluși după ea). La capătul pădurii se întindea satul. Trebuia să urcăm o pantă cu pamânt nisipos, până la casa bunicilor. Casa era pe deal, iar de acolo se vedea tot satul. În curte erau trei case: o casă mică, cu o singură camera, în care locuia mămuța (așa îi ziceam noi mamaiei din partea tatălui), mai era o casa mică, care era bucătăria de vară, dar avea și pat acolo, iar dincolo de un gard care despărțea curtea, era o casa mare, cu mai multe camere înalte și vopsite în verde, cu o grădina mare în care erau legume, flori și pomi fructiferi (îmi aduc aminte de gutui, care faceau niste gutui mari, galbene și zemoase, dulci acrișoare), iar lângă casă erau două tufe de iasomie, de o parte și de alta a scărilor. În casa aia mare locuia sora cea mare a tatălui meu, cu familia ei… nu mai știu câți copii avea, îmi aduc aminte doar de trei baieți, verișori primari, care erau la vremea aceea acasă, fiind apropiați de vârstă cu mine.

Nu aveam niciun prieten la Rădești, așa cum aveam la bunicii din partea mamei, unde mergeam în fiecare vacanță, dar nici nu aveam vreo nevoie… Verișorii mei, deși erau în vacanță, aveau de muncă, ca așa este la țară… Li se da munci ușoare, cum ar fi înșiratul tutunului, pentru ca din asta își câștigau existența: plantau tutun, îl culegeau, îl înșirau și uscau la streașina casei, apoi îl vindeau… Eram fascinată cum, verișorii mei, înșirau tutun pe niște sfori, cu un ac mare din sârmă, străpungeau mijlocul frunzei, pe nervura aia groasă din mijloc, apoi conduceau cu mâna frunza, pe ața de cânepă, având grijă să n-o rupă… Eram fascinată cu câtă îndemnare și rapiditate făceau ei lucrul ăsta, iar eu de-abia reușeam să înșir o frunză când ei deja înșirau șapte, opt, fără să le rupă, căci m-au învățat și pe mine să înșir tutun … e drept că după așa muncă rămâneau și urme, pe termen destul de lung: degetele erau maro dar îmi plăcea mirosul amar al frunzelor de tutun… îmi mai plăcea să merg în vale la cișmea, de unde lua toată lumea din sat apă. Era o cișmea cu apă de izvor, cu un jgheab mare și tubulatură, mereu văruite și curate. Acolo am cunoscut-o pe Misandra, o fetiță blondă, cu părul strâns în două cozi groase, cu ochii albaștri, gura mică și roșie și mulți pistrui pe față… locuia puțin mai la vale de casa bunicilor mei… Avea în curte un cais mare, care făcea niște caise roșiatice, mari cât palma (nicăieri n-am văzut caise așa mari), iar de o creangă a caisului sta atârnat un scrânciob(acolo am auzit pentru prima data că leagănul e un scrânciob și am încercat să-mi explic cuvântul… explicația a fost: scranciob vine de la scâncet, pentru ca atunci când un bebeluș scâncește, trebuie sa-l legeni ca să se liniștească)…

Azi mi-e foarte dor de locul ăla și îmi pare rău că nu am nicio poză cu casa, cu curtea, cu priveliștea de acolo de sus, din vârful dealului… cu cișmeaua din vale…mi-e dor de rochița bleu, pe care era brodat un copil care ținea în mana trei baloane colorate diferite… rochiță care mi-a fost tare dragă și pe care am purtat-o până atunci, la Rădești, pentru că acolo și-a găsit și „sfârșitul” când într-o după amiază, în vizită la niște rude, în încercarea de a muta un scaun proaspăt vopsit maro mi-am pătat poalele rochiței cu vopsea și ceva dulceață de cireșe pe piept… Mi-e dor de pădurea cu miros de proaspăt, de râul care curgea în amonte, de câmpul verde împânzit cu maci și albastrele, pe care am văzut primul curcubeu… cel mai frumos curcubeu, mare, rotat cât era câmpul de lat…

Autor: Carmen Sima

Sursa: http://carmensima.ro/
Notă. Acest text a fost publicat cu acordul d-nei Carmen Sima.