Da, aşa-mi şopteşte Muma Pădurii: „Vezi că mai la deal… te aşteaptă mama ta!”. Da, îmi vine să cred, însă sunt destul de spăimântat! Nu de frică, ci de faptul că nimeni nu poate (n-o să poată) considera veridică această perspectivă! Toţi vor râde şi vor zice că-s elucubraţiile unei minţi şi unui suflet pentru care Mama-i singura Lege din Univers! S-or strânge-n baruri şi la colţuri, or bea până vor zvârli cu şapca după câini… şi-or lua-n vârful băşcăliei Posibilitatea despre care fac vorbă aici şi acum!… Şi ce dac-or minimaliza Realitatea şi s-or încăpăţâna să nu dea nici doi bani pe frumuseţea stranie a cestei întâmplări? N-or să creadă în veci că obstacolul Imposibilităţii poate fi depăşit, deşi sunt fani şi fanatici când cineva aduce aminte de biserică! Habar nu au băşcălioşii mei despre Realitatea Paralelă cu Irealitatea-n care-şi trăiesc liniaritatea şi angoasele! Sărmăneii nu ştiu şi nu admit că Moartea durează o fracţiune de secundă… şi-apoi E cu totul şi cu totul Alt Ceva! Nu-i Viaţa asta, a lor! E Altă Viaţă! Alt Fel de Viaţă! Alt Fel de Stare, adică! Ce, Viaţa asta, a dumnealor, de acum, nu-i tot o Stare? Oare de ce nu acceptă Trecerea de la Starea Asta la Starea Cealaltă? De ce nu-s de acord cu Marea Înfăţişare, cum scrie poetul Mihai Ursachi?… Uite, eu sunt gata pentru Marea Înfăţişare! De fapt, la începutul urmei şi la urma urmei, eu am considerat că Mama nu a murit, nu? Atunci, în iarna aceea, chiar în ziua de Sfântul Ion, nu pe Mama am dus-o la groapă! O să vă tăvăliţi de râs pe dinăuntru şi pe dinafară dacă vă spun că, Atunci, în urma cortegiului, pe deasupra cortegiului şi înaintea cortegiului, era Mama… într-o sumă foarte clară a valorilor/energiilor sale fizice şi spirituale, mai ales pentru ochii mei fără lacrimi! Eu n-am plâns Atunci! Cum să calc pe Cuvântul Mamei, care-mi spusese, odată, să nu mă smiorcăi şi să nu mă dau cu fruntea de colţurile Neantului, la căpătâiul ei? Şi care mi-a promis (şi s-a ţinut de Cuvânt) că ea nu moare Niciodată?… Da, cu gândurile acestea, dar şi cu certitudinea Marii Înfăţişări, intru-n ce-a mai rămas din Pădurea de la Tanc! Sigur că-mi tremură genunchii! Sigur că inima-mi bate ca un clopot de Înviere! Şi mi se pare că merg prea încet! Şi mi se pare că merg prea repede!… Da, sigur că da! Începe! Pădurea creşte, creşte, creşte… şi arată din ce în ce mai mult cum odinioară: falnică şi doldora de păsări şi de animale! şi încărcată cu umbre! cu din ce în ce mai multe şi mai dese umbre! cu umbrele vii (!) ale tuturor acelora! care au trecut prin ceastă Pădure, spre Viaţă şi spre Moarte, deopotrivă!… Şi iat-o şi pe Mama, lângă stejarul acela înalt până la Cer! Aşează şervetul şi bucatele! Şi mă cheamă lângă ea! N-am spus eu că nu a murit?… (Publicitate: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…!”)… Stai să vezi!…
*
Sigur că da! Sigur că da! Vorba lui Grigore Vieru: „Cum să nu mai vină mama? Cum să cadă frunza?”… Da, iat-o, e aici! Sunt cu ea, acolo! La prăşit păpuşoi şi fasole! Şi mă întreabă dacă mi-am făcut lecţiile pentru la şcoală, dacă am scris citeţ, dacă nu am bârcâit caietele pentru teme la citire şi aritmetică… şi dacă am învăţat bine „Republică, măreaţă vatră!”, adică Imnul Ţării! Bineînţeles, nu am cum să mă joc de-a Imnul! Că aşa începem fiecare zi de şcoală, indiferent că-i dimineaţă ori după amiază! Cântăm Imnul… şi apoi ne apucăm de manuale! Că se face învăţare, nu glumă! Nu contează că-i cald sau frig! Nu contează că am fost cu Gălbiniţa la păscut, că m-am jucat de-a Zmeul ori de-a Făt-frumos, că m-a pus tata la curăţenie-lună prin ogradă şi pe drum şi pe cărare, că m-a trimis mama să aduc un ciur cu făină tocmai de la ţaţa Anica din Rădeşti, sora cea mai mică a bunicei Maria, cam la trei kilometri distanţă de Zimbru! Chiar nimic nu cântăreşte greu în balanţa ne/învăţării, chiar nimic nu contează când e vorba de caligrafie, de „tocit”, de stat cu gândul pe carte, nu cu burta, cum se laudă unii, care au rupt pământul, adormind cu alfabetul sub nas! Cine nu ascultă, ştie ce-l aşteaptă! Îl aşteaptă ruşinarea publică, muştruluiala, Calul Bălan, pedeapsa cu nasu-n diedru, pierderea cravatei de pionier, repetenţia, plus papara foarte iute de acasă… nu cerşirea lui „help” la unu-unu-doi şi alte perspective/posibilităţi de încurajare a Lenei, această Cucoană fiind o Sfântă care creează dependenţă şi care-i molipsitoare până la molimă, până la distrugerea oricărei urme de respect şi responsabilitate, de gratitudine şi bun simţ! Din cauza cestei boli cumplite, cică un vlăjgan de-al lui Neculai Balercă a adormit pe ogorul din Dealul Ciutei şi l-a călcat Costel al lui Ion Vintilă cu polidiscul! Cică felii l-a făcut! Şi cică pe Serafim al ţaţei Marghioala, vădana lui Vladimir Căldare, l-a prins somnul cu tractorul în pantă, şi s-a „trezit” mort de tot tocmai în hurdudui, o râpă adâncă şi liniştită de lângă Măriuca lui moş Gheorghe Mihai! Şi mai cică, tot din cauza or mulţumită trândăviei, Gică al lui Mitică Spulber a repetat fiecare an de şcoală, a fost luat în armată direct din sala de clasă, dar tot tămâie a rămas! Şi cică a venit acasă, în permisie, s-a suit în cireş, a adormit şi a căzut în cap tocmai din vârful bietului fructifer! Cică i-a ajuns scăfârlia tocmai la buric! Şi nu l-a bocit nimeni dintre ai lui! Că toţi sforăiau în grup sau separat, câte o săptămână în şir! Şi cică mila publică la vârât în pământ!… ”Hai, stai jos şi mănâncă! Am să-ţi spun ceva foarte interesant!” – zice mama. (Publicitate: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…!”)… Stai să vezi!…
*
Sărut mâinile mamei şi mă aşez pe covorul de frunze, faţă-n faţă cu ea! Când să încep a mânca din strachina cu chişleag, dinspre inima codrului apare Muma Pădurii, bucuroasă, sănătoasă şi însoţită de fiul ei, Silvan! În spatele lor, un lup! Şi zeci şi sute de păsări! Şi căprioare! Şi iepuri! Şi altele! Şi-l ascultăm pe lup:
„uită că-s flămândul vânătoarei tale!/ de atâta foame, ştii că nu mai pot!/ nu am nici o frică, am să-ţi ies în cale,/ glontele să-mi treacă prin lumină, tot!// mai trimite-ţi câinii tocmai către lună!/ n-or să mă găsească! strigă-i înapoi!/ să nu-mi fie noaptea falsă noapte bună,/ pune-i să mă latre ca pe lup la oi!// de atâta vreme stau în vizuină!/ până chiar şi moartea asta m-a uitat!/ te-am simţit în preajmă! era lună plină/ şi pustiu în calea glontelui curat!// iată, se aude clopotul răbdării!/ hai, asmuţă câinii! sunt în calea lor/ un flămând zadarnic, refuzat visării!/ trage fără milă, ca să mor uşor!// nu-i nenorocire, nu-i păcat să vină/ salvatoare moartea lupului flămând/ când peste amarul ochilor rugină/ curge şi astupă geamul unui gând!// ce frumos: o viaţă să aştepţi un glonte!/… vânătoarei tale îi rămân dator/ cu această moarte în arome blonde!/… sunt un lup zadarnic şi începător!”//… Sigur că da! Frumos, trist şi adevărat! Şi-l ascultăm şi pe Silvan:
„n-am mai fost la mama de atâta vreme!/ nu mă mai aşteaptă! – zic şi eu aşa!/ tata mă îndeamnă: vino pân-acasă,/ vino şi mai du-te pe la maică-ta!// trece-un cuc bezmetic, drăgostit de toamnă/ şi uitat să-l doară-n cântec vremea rea!/ zice „cu”, mai zice „cu” încă o dată,/ parcă zice: du-te pe la maică-ta!// tocmai de-astă vară, naltă ca tăcerea,/ nişte mătăciune-mi spune chiar aşa:/ vino pân-acasă, cucul se usucă…/ cine să se ducă pe la maică-ta?// chiar o bâzâială, cum de calul popii/ când căldura cade lată în vâlcea,/ se aude peste toată lumea asta:/ băăă, vino şi du-te pe la maică-ta!// lupul, cea mai tristă fiară a pădurii,/ frate-al căprioare-i duse undeva,/ zvârle hau în geamul meu dinspre uitare:/ hai, Ioane, du-te pe la maică-ta!// cuc şi mătăciune, tată, calul popii,/ lup… ehei, ce vremuri!… oare cine va/ mai veni să-mi scoată ochii la plimbare/ printre lacrimi lunge pân-la maică-mea!”//… Dinspre canton, beat şi cântând, cu pălăria pe ceafă şi cu porthartul bălăbănind, cu puşca pe umăr, de parc-ar fi ciomag, apare pădurarul Hurduc! Mama şi Muma se uită la el, îşi fac semnul crucii şi-şi spun, şi ne spun: „Viitor de aur ţara noastră n-are! Cu ghearele şi cu dinţii să aveţi grijă de ce mai este în jur! Da?”… (Publicitate: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…!”) … Stai să vezi!…
*
Şi mâncăm! Şi se satură toţi şi toate din blidul mamei! Şi păsările! Şi animalele! Şi se face vreme şi timp de plecare! Sărut mâinile Mamei! Sărut mâinile Mumei şi-l îmbrăţişez pe Silvan! Lupii şi căprioarele şi iepurii şi vulpile şi mistreţii şi bursucii… rămân în pădure, care-ncotro, să-şi urmeze şi să-şi împlinească rostul! Rămân şi păsările (ne)călătoare, aşa, să aibă grijă de armonie, să arate la toţi ce însemnează Frumuseţea în Sine, cât de mult greşeşte omul când aleargă (ziuă şi noapte) după aplauze, după osanale, după ode, după chiverniseală, după noroc! Să demonstreze (a câta oară?!) că omul forţează limitele babiloniei şi caută (cu lumânarea) calea spre întunericul minţii şi sufletului… (nu spre întunericul-frate al luminii)… caută şi află numaidecât drumul, cărarea, poteca, şoseaua, strada, bulevardul spre dezdumnezeire!… Da, se face vreme şi timp de plecare! Şi plec! Şi trec pe Uliu, pe Zăpodie, pe Lacuri, pe Băgăoani, pe Ciuta, pe Andruş! Şi o aflu pe Mama în toate aceste locuri! Le prăşeşte! Le sfinţeşte! Le îndreaptă şi le netezeşte obrazul, să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu!… Da, o aflu şi la horă, şi la nuntă, şi la clacă, şi la botez, şi la poartă…aşteptându-ne!… Iată, spală nişte lână la fântâna din Sus! Iată, scarmănă lâna, o face fuioare, o toarce cu furca şi cu fusul meşterite de tata! Toarce fir subţire, să nu se încurce-n iţe, să nu se rupă, să nu facă lătunoaie! Face sculuri! Face gheme, multe gheme! Şi pune ţevi din stuf pe vârtelniţă… şi, Doamne, câte mosoare cu lână! Şi aşează războiul! Tot: sulul de dinainte, sulul de dinapoi, tălpigii, vătala cu spata, aşa, să fie rostul cât mai mare, să se mişte suveica în voie… urzeşte, nevedeşte… şi-şi face semnul crucii… şi ţese… cu alesături, fără alesături… pur şi simplu… velinţe şi lăicere… şi pânză albă, multă pânză albă… aşa, să fie lungă şi să ajungă „până-n pânzele albe”… aşa, să învăţăm, cu minte şi cuminţi, că nimic nu-i gratis, nimic nu-i frumos, nimic nu-i mulţumitor dacă braţele stau, dacă mintea lâncezeşte, dacă sufletul doarme… dacă ne/răbdarea dă-n foc şi dacă indiferenţa-i ridicată la rang de prinţesă!… Iată, în triedrul cu icoana Sfântului Gheorghe un paing [simbol al perfecţiunii (familiei)] ţese (şi el) pânze pentru corăbiile/visurile care (ne) a/duc în/spre tărâmul cu „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, tărâmul acel fabulos şi in/util, imaginat şi „atins” de Petre Ispirescu!… Da, o Mamă vrednică!… Şi un Paing aidoma!… Nemuritori până-n pânzele albe! „- Cum să nu mai vină mama? Cum să cadă frunza?”… Are dreptate Grigore Vieru! Încercaţi şi dumneavoastră! Şi veţi afla (negreşit) că Mamele şi Mumele nu mor niciodată!… Nu?… Încercaţi pe Viu, iar nu pe Facebook!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply