Circul spre Bârlad. Pe drumuri lăturalnice, nu pe şosea. E mai bine prin colburi. Fiindcă merg per pedes, cum trimişii departe, să ducă veşti, să aducă veşti. Trec de Târgu Bujor. Deja am o zi şi o noapte (cu opririle pentru mas) de când m-am plecat din Galaţi. Mai am un orizont şi ajung la Vârlezi. Mai am o vale lungă şi-s la Crăieşti. Şi-s la Ghingheşti. Gata, mai am oleacă şi intru-n Bursucani! Sunt pe tarlaua căreia-i zice la Tanc! Totu-i paragină! Buruienile se iau la înălţime cu pădurea pădurarului Hurduc! Pădurea pădurarului Hurduc se ia la înălţime şi la tristeţe cu bălăriile din Tanc! Că şi pădurea-i distrusă! De când Ţaţa Democraţia a dat dezlegare la Nenorocire, codrul falnic (odinioară) seamănă cu-n rediu, cu o sihlă numai potrivită pentru compătimit! Nu se vede nici un Hurduc! Cred că-i la bufet (bar, adică)! De fapt, ce să mai păzească pădurarul? Nici măcar bietele noastre ciori comunitare nu mai au unde să-şi dureze cuibar, să se înmulţească, să se scadă, să se adune, să cârâie! Că mai bine-i să auzi cârâială de cioară decât manea scăpată de sub control la crâşma lui Cujbă!…Sigur că da! Îţi vine să scoţi lacrămi când ştii ce-a fost şi când vezi ce-a rămas! Îţi vine să iei o bardă şi (fără nici urmă de milă) s-o azvârli spre Cer! Rişti să rămâi fără bardă, deoarece (de rezolvat) nu rezolvi nici o brânză! Ce să fac Şeful, dacă Drăcimea-i stăpână pe aer, pe ape, pe pământuri, pe suflete şi pe trupuri? Stă (şi El) cu mâinile-n Calea Laptelui şi aşteaptă să (se) dărâme Turnul Babel! Că limbile-s deja amestecate! Confuzia-i consistentă ca o negură-n ceaţă, nedumirirea-i clară şi funcţionează la toţi parametrii proiectaţi! Ar putea Celestul să dea un alt Potop? Ar putea, dar cred să s-a săturat şi Dânsul de intervenţii inutile! Mizează pe siguranţa că ceşti draci şi drăcuşori sub acoperire/figură omenească îşi taie craca de sub giugleie, cum pădurea lui Hurduc şi alte păduri, şi El scapă de remuşcări! Ar putea să dea cu Calea Lactee de Pământ? Ar putea, însă bietul Pământ, mititelul, abia de mai suflă sub presiunea Tartorilor de Apus şi de Răsărit, şi asta-i mai trebuie Acum, când Demiurgul încă mai speră, încă mai crede, încă nu şi-a luat tălpăşiţa, încă n-a tulit-o în altă „locaţie”, încă nu s-a pus pe „socializat” cu alt fel de „oameni” şi încă n-a intrat pe „facebook”-(ul) altui Infinit!…Nu?…Sigur că da!…
Da, sunt pe marginea Tancului, prin scaieţi, şi pălămide, şi mătrăgune! Pădurea lui Aurel Hurduc, atâta cât a mai rămas din ea, îmi face semn să mă apropii, să nu-mi fie teamă, că nici măcar iepurii nu-şi mai durează culcuş în dimensiunile-i liliputane!…Şi mă apropii, că tot sunt frate cu dumneaei, cum sună proverbul, nu?…Stai să vezi, că mai durează!…[Publicitate: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…!”…(Mihai Eminescu, nu?)]…!
Da, mă cheamă pădurea! Oare ce vrea să-mi spună? Cred că s-a săturat de atâta şi atâta tăcere! Sunt convins că vrea să-mi mărturisească cine a nenorocit-o! Şi cine a furat-o mai ceva ca-n codru! Cum va să-mi spună, oare? Că doar nu-i om, n-are gură, n-are proprietăţile pădurarului Hurduc, să zicem! Dar dacă are, însă eu n-am „putere” să înţeleg?… Deja o aud, aşa, ca o murmurare dintr-un departe, tocmai dinspre Tâmpa, tarlaua de dincolo de pădure! Aud: „Îţi mai aduci aminte când veneai la prăşit şi treceai pe marginea pădurii, pe colnicul din pădure? Îţi mai aminteşti cum, la prânz, aşezam „masa” (şervetul) printre copaci şi printre flori şi gâze spontane, şi mâncam în linişte, şi ni se părea cea mai bună mâncare din lume, şi ni se părea că suntem în rai, şi că Dumnezeu umblă pe deasupra şi pe dedesubtul pădurii, şi că ne roagă (ne porunceşte) în genunchi să nu tăiem şi să nu distrugem pădurea niciodată? Şi cum (şi noi) ne rugam la Dumnezeu de ploaie, şi chiar ploua, şi chiar ne bucuram cu lacrămi, şi chiar ne şopteam şi ne convingeam cum Dumnezeu nu doar „se făcea că plouă”, ci ploua cu dinadins, ne asculta şi ne împlinea rugăciunea? Nu se poate să nu-ţi aminteşti frumuseţea asta… (aceea, adică)… nu se poate să uiţi cum Dumnezeu te-a salvat de la moarte, atunci, în augustul acela fierbinte, la cules fasole, când „ţi s-a pus pe inimă” de sete, şi El ţi-a scos budăiu-n cale, şi ai băut până ai rămas în timpul vieţii? Sau cum Dumnezeu „a trăsnit” chiar lângă tine şi lângă mine, la câţiva metri, şi noi ne-am făcut cruce şi ne-am întrebat de ce n-a dat fulgerarea peste noi? Şi tu ai scos din buzunar o hârtiuţă şi ai început să notezi nu ştiu ce? Şi cum, mult mai târziu, ai citit la Cenaclul Junimea exact ce scriseseşi atunci? Eu n-am uitat! Eu pot să-ţi recit ce-ai scris, ş-apoi ai citit la Iaşi! Nu ai scris „doamne iartă-mă că sînt/ de la cer până-n pământ/ sclavul tău fără simbrie/ şi mă rog să nu se ştie/ cum cu mâinile-amândouă/ plâng şi-s bucuros că plouă/ cum cu ochii către tine/ mulţumesc şi-mi pare bine/ că ai dat tot ce se poate/ fulgerare în bucate/ şi ai dat mărite doamne/ carul plin cu patru toamne/ să ajungă până unde/ nu-s nici paşi nu-s nici secunde/ până unde se termină/ şi-ntuneric şi lumină/ mulţumescu-ţi pentru ceste/ multe miluiri celeste/ pentru multul cestor toamne/ velerim şi veler doamne”?… Da, mai am câteva buruieni până ajung pe marginea tristă a bietei păduri batjocorite! Mai am câţiva paşi! Unu, doi, trei…!… Dumnezeule, oare de unde cunosc vocea asta? E a pădurii, dar seamănă cu a mamei! Sau e a mamei, dar seamănă cu a pădurii?… Oare însemnează că mama nu a murit? Însemnează că mă dojeneşte? Îmi reproşează că am distrus pădurea şi că am călcat Cuvântul lui Dumnezeu?… (Publicitate: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…!)… Stai să vezi!
Da, e vocea mamei! Însemnează că trebuie să fie (şi ea) pe aici, pe undeva! Şi chiar încep să cred din ce în ce mai mult că n-a murit! Şi o aud cu douăsprezece versuri tulburătoare ale lui Grigore Vieru: „- Pui golaşi cum staţi în cuiburi/ Fără plăpumioare?/ – Ne-nvelim cu ale mamei/ Calde aripioare!// – Dar când mama nu-i acasă/ şi Ploiţa cerne?/ – Ne-nvelim atunci cu frunza/ Ramurii materne!// – Dacă n-o să vină mama/ Şi-o să cadă frunza?/ – Cum să nu mai vină mama?/ – Cum să cadă frunza?”… Sigur că da! Ce dreptate răscolitoare are Poetul dus să sprijine Basarabia cu braţele crucii şi crucea braţelor sale! Însă, la o privire atentă, se vede şi se aude limpede că nici Grigore n-a murit! N-a murit, fiindcă, iată, mama îmi aduce aminte de el! Căci şi el îmi aminteşte de mama cum numai un Serghei Esenin, şi un Mircea Micu, şi un Virgil Carianopol, şi un Mihai Eminescu, şi un Nicolae Labiş, şi un Ioanid Romanescu… a ştiut s-o facă! Da, uite, dinspre colnicul care duce spre locul supliciului (dar şi al demnităţii) a/celor Dumnezei cu pestelcă şi cu opinci şi cu sapă, apare Muma Pădurii, vai de zdrenţele şi de sufletul ei, cu câte un băţ de sprijin în fiecare mână! Abia mai suflă şi abia mai merge! Şi ne oprim faţă în faţă! Doamne, ce fel plânge Muma Pădurii! Plânge şi-mi spune că, de când s-a tăiat pădurea, să ascunsă prin râpi şi prin podurile oamenilor care mai au oleacă de Dumnezeu! Cică au venit nişte gealaţi şi au vrut s-o prindă şi s-o ducă forţat la un azil din Galaţi! Abia a scăpat cu fuga, sărmana! Cică şi pe fiul ei, Silvan, l-au căutat o săptămână în şir, dar Zeul Codrilor a fost isteţ şi a şters-o în Pădurea Neagră, că germanii nu-s săriţi de pe fix şi nu-şi taie craca de sub cizme! Cică au dat-o afară şi din manualele şcolare! Şi nici în cărţile cu poveşti n-o mai găseşti! Şi cică s-a pus premiu pe sufletul ei! Cine-o pârăşte la Primărie sau cine-o duce fedeleş la Casa Uitaţilor, cică primeşte un kil de zahăr, o găleată cu esenţă de tescovină, un pix de iscălit ştatul cu venitul minim garantat, o şapcă de şmecher cu cozoroc la spate şi un tricou cu fotografia „demnitarului” care a chelit munţii şi a tulit-o ungureşte, să se ascundă în canalizarea unde Attila era amiral, cică!… Sărmana Mumă! Nici nu ştiu cu ce s-o ajut! Se uită la mine cu doi ochi verzi-amărui înlăcrimaţi! Şi-mi şopteşte ceva devastator: “Vezi că mai la deal, dincolo de ţâhla asta, exact pe marginea tarlalei cu păpuşoi, te aşteaptă mama ta! Du-te la ea! Eu merg până-n Bursucani, poate-şi face milă careva şi-mi dă niscaiva cartoafe, că n-am mai pus nimic în gură de când cu prigoana de după distrugerea minunatei mele păduri!”. (Publicitate: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă…!”)… Stai să vezi!…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply