Dreptatea răzeșului

Îngândurat pășea bătrânul cu pași calculați prin via străjuită de nuci și cireși. Tristețea și revolta îi învolburaseră sufletul  călăuzindu-l spre o stare de nervozitate. Niciodată nu văzuse atâta bătaie de joc în via lui. La fiecare pas vedeai struguri verzi dați în pârg, ciuguliți și aruncați printre butuci.

Se aplecă greoi și începuse să-i adune cu grijă, așezându-i  în șapcă ca pe niște puișori abia ieșiți din ou. Din când în când arunca câte o privire lungă spre Pupezeni . Dincolo de iaz, în Hraina – pe imaș, la hotarul dintre moșiile răzeșești ale bălăbăneștenilor și pupezenilor  stătea pitită o stână de oi ce-și  făcuse cuibar de câteva luni, între două dealuri, lângă un izvor ce lăcrima la umbra unui măcieș singuratic. De-acolo … bănuia el că i se abătuse năpasta pe cap. Unul din sat n-ar fi avut curaj să-și bată joc de munca lui și nici n-ar fi  lăsat urme la tot pasul ca și cum ar fi avut tot timpul de pe lume. Dar un mocan, un mocan tânăr, mai fără minte și rușine ar fi în stare!!! Ani la rând, le-a scos oile din păring sau din porumb. Oricine o fi fost, gândea bătrânul, se va întoarce căci soarele va binecuvânta strugurii rămași cu arome și nuanțe rosiatice atrăgătoare. Cam un ceas îi lua până ce adună de pe pământul  curățat de buruieni  toată poama batjocorită. “Dacă vreo boghință coaptă nu pot să-i duc femeii, măcar de-o salată cu zeamă de aguridă, castraveți și ceapă  să se bucure și ea” …  își zise, gândidu-se și la tigaia cu  fasole prăjită și  jumeri de pe plita sobii.

Ajuns acasă se luă cu orătăniile din curte și parcă revolta  cuibărită în sufletul său se transformă treptat într-o dorință arzătoare de a-l prinde pe făptaș.

Noaptea învăluia treptat satul. Soarele trecuse de ceva vreme peste deal și plictisit de coclaurile Bălăbăneștiului  se retrăgea discret spre alte colțuri pământene lăsând în urmă case de lut ce așteptau smerite luceafărul de seară. Stogurile de fân proaspăt, plăcut mirositoare, dominau curțile vecinilor. Puzderie de vrăbii gălăgioase, ce cu un ceas mai devreme cercetau colbul ariilor, se aciuaseră fiecare pe la cuiburile lor. Lighioanele din bătătură se liniștiseră și ele. Încet, încet liniștea pătrundea în ograda fiecărei gospodării. Bătrânul își pregătise armele pentru ziua de mâine: o bardă strâmbă și lucioasă, o furcă înțepenită bine într-o coadă lungă  și un capăt de frânghie. Consoarta-l privea îngândurată. “Să nu faci vreo prostie că m-am săturat de necazuri”, …. îi spuse ea în timp ce curăța fitilul lămpii  a cărei sticlă grațioasă de opt, afumată și ciobită la buză se-ncăpățână să lumineze nopțile scurte de vară.

Zi de zi, moș Vasile se trezea cu noaptea-n cap  și pleca dis de dimineață la vie …  pe cărări diferite. Uneori cobora pe asfalt pân la poteca pescarilor din Urzica, apoi urca  domol pe lângă livada de cireși si vișini a Janei, continuând pe drumul ce ducea mai departe, spre curătura moștenită de la tatăl său – Grigore Butunoi. În buza curăturii ce o stăpânea de ceva vreme, drumul dădea  într-o cărare mărginită de tei, porumbei  și măcieși ce-i separa, până în vârful dealului, tarlaua de porumb  și bostani de via lui Mihai Căpățână. Ajuns în vârful dealului, bătrînul se lăsă la vale spre iaz, ca mai  apoi să intre direct, din cărare, în vie printr-o trecere bine ascunsă. De partea cealaltă a trecerii un petic de imaș se termina în perdeaua de salcâmi tineri a lui Mihai Ciucă, o pădurice ce-i străjuia via sau adăpostea vreun mistreț prins de zorii zilei în lanurile de porumb, de peste deal, ale oamenilor . Poteca se pierdea în drumul hoților de lemne, drum lat de clisă ce lega Pupezeniul de asfaltul din deal de Moara Dracilor, asfalt ce călărea dealul până-n Bălășești.

Alteori o lua pe uliță, pe lângă casa dărăpănată ce adăpostea vacile lui Costică Mănlache, cobora pe sub coastă, în râpa din coada Hambarului, la izvoarele ascunse în stufărie  ce primeneau pârâul pupezenilor. Trecea firul de apă urcând agale spre pământul stăpânit odată de Bordeieni iar de acolo înfrunta dealul abrupt presărat cu scaieți și ciuperci pe care tronau mândri și semeți doi nuci de-același leat, dar diferiți la nucă, ce-și duceau veacul în via lui de pe deal. În anotimpurile ploioase apele învolburate de pe valea Recii năvăleau peste izvoarele din râpă mâlindu-le, ca mai apoi trecând printre malurile împânzite de aluni, fagi, sălcii și fel de fel de soiuri de arbori și  arbuși se opreau neputinciose în barajul de ciment ce proteja drumul de pământ ce lega Pupezeniul de Bălăbănești.

Trecuseră cinci zile. Natura își urma cursul, petele roșiatice se înmulțeau pe strugurii ce împodobeau butucii din vie, nucile căpătau formă și miez, găinușile își făcuseră cuibare în haturile ierboase sau prin butucii sălbatici abandonați acoperindu-și cu grijă oule, oile colindau dealurile Hranei traversând Hobana dintr-o parte în alta, liniștea domina împrejurimile dându-i bătrânului răgazul necesar să-și tragă sufletul în tufa stufoasă de stejar unde își ascundea deobicei sapa, coasa sau vreo seceră. Obosit, ațipise mângâiat de frunzele de stejar lucioase ce-i îmbrăcaseră trupul, răcorindu-l și călăuzindu-l într-o lume a copilăriei.

Demult, pe drumul ce șerpuia spre Pupezeni carele trase de boi și cai cu coșurile de lemn pline de bătrîni , tineri și copii coborau dis de dimineață  pierzându-se în zare în drumul lor spre Hraina și Misa. Cât vedeai cu ochii fiecare palmă de pământ era muncită. La amiază copiii coborau de pe dealuri și adăpau animalele în gura Hobanei. Nici urmă de baraj. Malurile de pământ clisos-nisipoase se desprindeau cu ușurință de pe pereții râpelor.

O zi nefastă avea să-i zdruncine frumusețea clipelor copilăriei petrecute pe firul apei, făcând să vuiască satul. Pe la amiază un mal de pământ nemilos acoperi trupurile firave ale unor copii din sat. Câteva clipe de neatenție au tranformat râpa într-o scena dramatică, în care o femeie cuprinsă de deznădejde își blestema zilele. Oamenii aruncau apă cu gălețile pe trupul cuprins de spasme și durere al unei mame ce-și pierduse două fiice sub un mal blestemat. Alături de trupurile celor două fetițe zăcea fără suflare și corpul unui băiețel. Familia Prisecaru plătea un preț nedrept. Râpa ce era până mai ieri un rai al copilăriei, căpătase o reputație demonică. Vibrațiile sufletelor pierdute transformaseră locul într-un coșmar pentru ceilalți copii, un loc unde bântuia Aghiuță cel viclen mereu pus pe rele.

O umbră mișcătoare îl trezi pe bătrân. Prezența stranie îi alungă instantaneu dulceața somnului. Un tânăr năltuț, cu o bâtă zdravănă de corn în mâini, patrula nepăsător prin via lui. Din când în când se apleca, rupea câte-un strugure pe jumătate copt,  sorbind mai apoi cu plăcere zeama din boabele dulci și aromate. Ciorchinii cu boabele verzi – acrișoare aterizau peste tot. Ici și colo  vedeai struguri neîmpliniți, începuți și-mprăștiați la voia întâmplării. Și când boghințele de struguri erau mai dulci ca oricând apăru stăpânu!

– Stai!!! …. tună bătrânul, sărind din tufa de ștejar cu furca înainte, întinsă spre el.

 Flăcăiandrul  încremeni cu strugurele în mână.

– Lasă ghioaga jos!!! …. urlă iarași proprietarul apropiind furca înfricoșător de abdomenul tânărului. Băietanul aruncă bâta fară a opune nici o rezistență. Obraji-i îngălbeniră, iar pe fața-i ceruită primele lacrimi își făcură deja apariția. Nene nu mă omoră, …. te rog nene iartă-mă, nu mă omoră, …. scâncea repetitiv , fără vlagă.

– Să te iert! Meriți tu iertat?!!! Își bați joc de munca mea și vrei să te iert?!!! Păi, de ce să te iert?!!! Toată primăvară te-ai sprijinit în băț pe imaș printre oi  iar eu dădeam cu sapa în vie!!! Pentru ce?! …  ca tu, un mucos,  să-ți bați joc de munca mea?! Nu te iert,. Spune tare Tatăl Nostru  poate mi-o schimba Dumnezeu gândurile, dar de iertat – nu te iert, îi spuse bătrânul pe un ton răstit și autoritar.

Tânărul căzu în genunchi.  Cu glas tremurând, se ruga Domnului să-i ierte păcatele . Frica îi paralizase memoria și din când în când repeta obsesiv finalul rugăciunii ca și când ar fi vrut să nu se mai termine. Într-un final bătrânu-l opri.

– Ridică-te! …  îi ordonă el scurt amintindu-și de vremea când purtase haina militară. Acum trebuie s-aduni risipa ce-ai făcut-o. Poama mea nu-i pe alese pentru hoți ca tine. Ai mâncat ce-o fost dulce acum mănânci și restul ca să te mai strângă oleacă la burtă și poate, între timp, ți-o veni și mintea la cap.

De voie, de nevoie – oarecum mulțumit, flăcăul începu să înghită fără poftă boabele crude de pe ciorchinii împrăștiați. Dinți-i scârțâiau în gură pocnind cu putere boghințele tari și acre. Nu-i convenea, dar n-avea-ncotro. Bătrânul îl urmărea pas cu pas cu bâta în mână,  gata să-l altoiască la primul semn de fugă. Nu mai avea mult de mâncat dar stomacul îi cam dădea bătăi de cap. Ar fi vrut să fugă dar frica încă nu-i dădea pace. Ca și cum i-ar fi citit gândurile bătrânul îl amenință iarăși.

– Termini de mâncat și-o rupi la fugă spre stână! De nu înghiți tot, și-o ștergi, îți rup piciorele cu barda!

Îi străpeziseră dinții, burta i se umflase dar n-avea-ncotro. Pân la ultimul ciorchine bătrânul se ținu scai de el. S-ar fi mulțumit și cu o bătaie bună decât să molfăie o oră aguridă!

Florin Munteanu