– Dle doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuşi se cunosc prea puţine amănunte, şi considerăm că este important să ne relataţi ce cunoaşteţi în legătură cu aceasta. Dvs. aţi fost în relaţie directă şi îndelungată cu Basarabia: v-aţi efectuat stagiul militar acolo, aţi participat la războiul anti-sovietic de la început şi până la sfârşit, aţi cunoscut numeroase personalităţi ale epocii. În plus, fiind un naţionalist, părerea dvs. este deosebit de importantă pentru noi.
– Am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte. Când eşti la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ţi mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis (“mai rău nu se poate”): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea – şi se vorbea adevărul. Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota ofiţerilor. Am luat contact şi cu populaţia locală şi sigur că, pe parcurs de 4 ani, la popota ofiţerilor, m-am gândit, am discutat şi analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia. Ceea ce înregistraţi dvs. acum este o contribuţie originală la istoriografie. Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori: Teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iaşi, aşa cum teritoriul dintre Suceava şi Ceremuş, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric şi, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligenţă nativă a României. Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812.
Când ruşii au instituit ocupaţia rusă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacul, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Ţării Româneşti. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească. Aici, în Bugeac, Ţara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor. În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol aşa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia şi apoi Moldova, şi de atunci nu se mai întrebuinţează de ruşi cuvântul “Basarabia”, ci cuvântul “Moldova”. Dar noi din Bucureşti îi spunem “Basarabia” şi ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte:
– întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde nişte secrete pe care am să-mi permit să le spun,
– şi apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo.
Repet că ambele sunt o contribuţie originală la istoriografie.
Ce ascunde istoriografia (şi ascunde în mod intenţionat)
Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd şi în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania şi de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei ţariste simţeau că nu mai pot rezista şi pentru a preveni revoluţia s-au gândit la pacea separată.) Şi au început tratative secrete între Germania şi Rusia la o staţiune balneară din Suedia.
Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruşi şi nemţi s-a făcut cu împărţirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruşi şi germani urma să se facă cu împărţirea teritoriului României: ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia. Astfel urma să fie împărţită România. Asta era situaţia în iunie 1916.
Ca să poată împărţi România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziţie de beligeranţă; ni s-a dat ultimatum de ruşi să intrăm în război. Ca să ne atragă, ruşii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiţia va porni în ofensivă şi va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu ruşii.
Am intrat în război. După ce ne-au văzut intraţi în război şi trecuţi pe poziţii de beligeranţă, ruşii n-au făcut nimic şi armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, aşa că am fost imediat învinşi şi a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpaţi, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi, unde am rezistat cât am putut.
Francezii, care erau “cu cuţitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostaşi germani şi 1 000 000 de ostaşi francezi, câştigată de mareşalul Petain), au trădat România şi au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă ţaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau şi francezii: tratativele secrete cu nemţii de scoatere a Rusiei din război. Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est şi să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Şi în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpaţi ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul ruşilor şi testamentul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a doua).
Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferinţa de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România. Ceea ce s-a făcut cu restul Europei ştie toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde.
Delegaţia noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat deoparte şi i-a spus: “Domnule, Dvs., România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa, cu Anglia şi cu Rusia, dinainte de război.” (România avea nişte tratate secrete prin care ni se recunoştea Transilvania până la Tisa şi Banatul în întregime.) Brătianu a spus “Nu”, supărându-i astfel şi pe englezi, şi pe francezi.
– Vă referiţi la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?
– Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiţionat intrarea noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a neutralităţii.
Începe conferinţa de pace de la Paris şi vine “bomba cea mare” pe care nu o cunoştea nimeni – şi asta nu se spune:
Woodrow Wilson, preşedintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor şi a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numeşte Lvov) şi cu anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov. Acesta a fost planul cu care a venit Wilson.
Planul acesta – care a venit pe neaşteptate – nu prea a fost agreat de englezi şi de francezi, pe motiv nu naţional, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populaţie evreiască şi, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să ţină în intimidare şi în paralizare cele două treimi de populaţie neevreiască.
În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, şi deci banii nu se puteau lua de la autohtoni şi trebuia să îi dea Anglia, Franţa, America şi Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) şi Franţa (Clemenceau) au refuzat pe motiv că ţările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson.
Dar acest plan a rămas ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puţin altul, chiar dacă mai mic – şi ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri. Şi a rămas să se facă Israelul european în Basarabia. Asta este explicaţia pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american şi italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu şi de parlamente.
De ce au recunoscut guvernele:
Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureştiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia ţaristă, cu capital englez şi francez, îşi crease industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie din Ural.
Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră bolşevicii şi Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei ţariste.
Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia ţaristă.
Ionel Brătianu a protestat şi a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov şi la industria din Munţii Urali, şi că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei.
Totuşi a trebui să le plătească, şi România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă şi soldaţii noştri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci.
Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei ţariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, aşteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez şi american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România.
Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată.
Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut şi la nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris şi de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România.
Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut parlamentele.
Acesta este secretul Basarabieri: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasă subordonată şi exploatată.
De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez şi american.
– Acum v-am ruga să prezentaţi secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveţi cuvântul!
– Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 şi am avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur şi dur al Basarabiei. Nucleul Basarabiei nu era administraţia de stat, nu erau partidele PNŢ, PNL sau PSD, ci nişte naţionalişti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinţa istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na Alexandrina Russo, era gazda. Acolo l-am întâlnit şi pe unul dintre conducătorii partidului naţionalist din Basarabia, Ştefan Ciobanu. Eu, în calitate de preşedinte al studenţimii române naţionaliste şi creştine, am ajuns la ei recomandat de către juristul Sergiu Florescu şi lt.-col. Vasile Diaconescu.
Am fost acolo de câteva ori, însoţit de ing. agron. Atanasiu (care era preşedintele studenţilor în Agronomie din Basarabia). Fac o paranteză: Sergiu Florescu şi V. Diaconescu au fost asasinaţi din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor neînsufleţite au fost expuse pe stradă. D-na Alexandrina Russo şi-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chişinău, aşa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul strămoşesc. Ruşii au arestat-o în 1940 şi au deportat-o în Kazahstan pentru muncă forţată, unde a murit (nu se ştie cum). Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale şi sociale, dar şi probleme politice. Pot să spun că aveau o oarecare – nu ostilitate – ci aprehensiune faţă de Bucureşti şi faţă de România. Reproşau trei lucruri:
– în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investiţii industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă şi zootehnică);
– în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi: pedepsiţii pentru corupţie care nu puteau fi deferiţi justiţiei erau trimişi disciplinar în Basarabia,
– iar în al treilea rând că administraţia de la Bucureşti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca şi cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia aveau privilegii din partea administraţiei de stat, a poliţiei şi a armatei, în defavoarea ţăranilor români şi a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel).
Aceste reproşuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucureşti; dar nu cu ton de acuzaţie, ci cu amărăciune.
Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus. Rusia ţaristă era un imperiu în care ruşii ţineau în subordine 55 de popoare. Guvernul menşevic, avându-l în frunte pe prinţul Lvov (şi ca ministru de externe pe Kerenski), guvern instalat de revoluţia menşevică din febr. 1917 de la Petrograd (revoluţie făcută de partidul social democrat constituţional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în componenţa Rusiei sau se separă de aceasta.
Când au venit bolşevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurecţia armată din oct. 1917, făcută – nu de Stalin, nu de Lenin – ci de Troţki), au preluat acest program de autodeterminare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus.
Să explic: atunci când s-au instalat bolşevicii la Moscova, patru armate ţariste au părăsit frontul şi au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Troţki, Stalin şi Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen. Denikin care venea din Caucaz şi Marea Azov, armata gen. Vranghel care venea din Crimeea şi armata gen. Colceac care din venea din Siberia.
Ei bine, asaltat de aceste 4 armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă.
Au plecat din Moscova 3 armate bolşevice care să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a dus spre armata gen. Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român (biografia lui o să v-o spun altădată).
Acest Cristian Rakovski a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui.
Anglia a aflat despre aceasta şi, cum la epoca aceea eram încă în alianţă cu francezii şi englezii, Anglia ne-a luat sub protecţie, iar Serviciul de informaţii si-a pus problema să oprească pe aceşti bolşevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de convenţie în care România să recunoască guvernul Lenin, Troţki şi Stalin, iar guvernul bolşevic să recunoască independenţa şi suveranitatea teritoriului românesc.
Anglia a trimis o delegaţie formată din doi ofiţeri de la Intelligence Service (col. Hall şi cpt. George Hill) la Moscova, în audienţă la Troţki (care era ministru de război şi şef al Armatei). Troţki le-a spus: “Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin şi spre Vranghel, dar au schimbat direcţia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul şi să vă dau o drezină ca să vă duceţi să îl convingeţi pe Cristian Rakovski”.
Aşa au făcut, şi l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev şi Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt şi intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova).
L-au oprit ca să discute: au făcut o şedinţă care a început la 7 seara şi s-a terminat la 5 dimineaţa, Hall şi cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei şi deci războiul contra lui Denikin şi Vranghel era mai important faţă de ocuparea şi bolşevizarea României.
La vot, cei 22 de aşa-zişi generali a celor 22 de divizi bolşevice au fost toţi de acord să lase România şi să se ducă spre Denikin şi spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea şi au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat şi el schimbarea de direcţie şi renunţarea la atacarea României.
Hall şi cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iaşi şi i-au dat convenţia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când îşi dăduse asentimentul pentru semnarea convenţiei: 30 dec. 1917. Dacă nu se realiza această convenţie de recunoaştere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o graniţă fortificată de natură în favoarea României.) Era 31 dec. 1917 şi Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Broşteanu: a luat poziţie pe malul drept al Nistrului.
Autonomia Basarabiei
Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri şi s-a ales Sfatul ţării.
Sfatul ţării s-a întrunit la 27 nov. 1917 şi a hotărât autonomia Basarabiei.
Ionel Brătianu a insistat: “Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic.”
Basarabenii nu au răspuns nimic, şi toţi emisarii trimişi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea şi nu se angajează.
Regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului naţionalist din Basarabia şi i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se ştie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei. Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei.
Spre sfârşitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenţa Basarabiei. Basarabia era stat independent (iar nu alipit la patria-mamă, România).
Diversele demersuri pentru unire
La 21 ian. 1918 a venit mareşalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemţii, pentru că mareşalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era şeful Armatei şi făcuse specializarea la Berlin, în aceeaşi clasă cu mareşalul german Mackenzen.
Mareşalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut şi el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăşi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn.
Atunci Averescu a trimis la Chişinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atenţie, dar nu se angajau.
Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chişinăului şi le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni şi să-i determine să voteze mai repede unirea cu România.
Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, ştiau că sunt româneşti, dar nu au votat.
La 5 martie s-a încheiat armistiţiul de la Buftea şi a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate şi asupra Moldovei.
Guvernul Marghiloman avea şi el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România şi a trimis şi el emisar.
Tot aşa, basarabenii ascultau şi nu spuneau nimic.
Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o personalitate, om de cultură, rectorul universităţii Iaşi), să-i convingă pe basarabeni.
Constantin Stere a intrat în şedinţa Sfatului ţării de la Chişinău şi a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basarabeni au ascultat cu respect, cu atenţie, au bătut din palme, dar nu s-au mişcat din bănci ca să voteze.
Atunci Stere, furios, a ieşit în stradă, să instige populaţia să intre cu forţa peste Sfatul ţării şi să-i convingă pe deputaţi să voteze.
Dar şi basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic.
Stere s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau bani. A strâns monede de aur şi a cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să voteze unirea cu România.
Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupţi)! Dar tot nu au votat unirea cu România!
Secretul Basarabiei
O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să ştie Bucureştiul şi Iaşul, s-a întrunit Sfatul ţării şi, din proprie iniţiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra.
Consider interesant să menţionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost şi 32 de abţineri (ruşii şi ucrainienii).
Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp şi să voteze acum, nesolicitat:
În armata rusă ţaristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruţi din Basarabia, răspândiţi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, aceştia toţi erau făcuţi prizonieri, iar în Rusia nu se ştie niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul ţării a conceput în secret să-i aducă întâi pe aceşti 100 000 de tineri la Chişinău şi abia pe urmă să voteze.
Pentru aceasta s-a format o delegaţie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscăluţă, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toţi copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere.
Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiţi, fără soluţie, gândindu-se, când au văzut un ofiţer sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: “Să trăieşti frate!” (pe româneşte). Şi-au închipuit că în dosul acelei uşi se afla un român şi, după ce a plecat acel ofiţer, au bătut la uşă şi au intrat.
Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin şi ale Ministerului de război Troţki.
Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat şi au aflat că şi locotenentul sovietic era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audienţă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei şi că fuseseră daţi afară.
Locotenentul acesta le-a răspuns cam aşa:
“- O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chişinău! Cum vă puteţi închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împuşcaţi la zidul acela.”
“- Deci nu se poate?”
“-N-am spus că nu se poate, dar ce aţi făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin şi îl trimit eu.”
La începutul lui dec. 1917 acest ofiţer a transmis la toată armata rusă ordinul ca toţi soldaţii, ofiţerii şi subofiţerii născuţi pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinaţia Chişinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva duşmanului din vest (a României).
Lenin n-a aflat, dar a simţit că se face ceva şi a trimis ca politruc la Chişinău pe Vlad Inculeţ (student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul roşu).
Persoane de la acest nucleu naţionalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculeţ în gara Chişinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea şapcă de rus, cizme, şi o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a aşezat cu faţa spre vest şi a început să strige: “- Acolo, la Iaşi şi Bucureşti, se află duşmanul ereditar al Basarabiei, duşmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm!” Pe urmă s-a întors cu faţa spre est şi a arătat spre Moscova: “- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!”
A venit apoi la Sfatul ţării. Ce s-a întâmplat nu se ştie, dar a devenit preşedintele Sfatului ţării şi, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea necondiţionată a Basarabiei cu patria mumă, România.
De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova.
Apoi Vlad Inculeţ a venit la Bucureşti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu şi în guvernul Averescu; a fost apoi ministru de Interne, a fost ales şi membru al Academiei (prelegerea lui la Academie era despre timp şi spaţiu).
Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că locotenentul acela era încă în viaţă şi, dacă ar fi aflat bolşevicii, l-ar fi suprimat.
– Vă mulţumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteţi spune cine era?
– După 1989 am ţinut o conferinţă la Asociaţia Juriştilor şi am relatat exact ce v-am relatat şi dvs. acum. Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: “Cine este? Spuneţi, cine este?”
Le-am răspuns, aşa cum vă spun şi dvs.: “Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Ştefan cel Mare reîncarnat…”
Sursa: http://www.pavlicenco.md
Leave a Reply