De pază, noaptea la păpușoi

La începutul sec. al XIX-lea lupii stăpâneau pădurile din Bălăbănești. Iarna, ajungeau până în sat la porțile oamenilor, săreau gardurile de nuiele împletite și făceau ravagii în turmele micilor gospodării. La asfințintul soarelui, bovinele care nu se întorceau acasă de la pășunat deveneau victime sigure ale temuților prădători – de multe ori auzeai mugetul sfâșietor al bietelor patrupede pătrunse de colții nemiloși ai haitei înfometate. Când iarna era grea, și omul era în pericol! Căruțașii prinși în toiul nopții pe drumuri, între sate, plăteau tribut îndrăznelii lor.
Anii s-au scurs, iar nașul turmelor de oi, al cirezilor de vaci și al lacomelor cabaline și-a abandonat teritoriul. Noul învingător, mistrețul și-a instalat domnia în codrii Tutovei și în lanurile de porumb ale sătenilor. Odată cu ei o noua tradiție apărea pe aceste meleaguri – paza de noapte la păpușoi. Alarma generală în sat se declanșa imediat ce sătenii înregistrau primele pagube.
————————————————————————————————————————–
Bătrâna toamnă se instala treptat pe dealurile Tutovei. Pe cărare, pe lângă vie, mirosul de nuc sfințit și condiră parfumată te îmbiiau la somn. Vântul adia ușor prin părul răsfirat al cochetelor păpuși ce decorau tarlaua de porumb. Era târziu, era deja întuneric. Profesorul își începea tura de noapte. Înarmat cu echipamentul de pază (fes, pufoaică, ciobote, oghele, lanternă, tun-pușcoi cu carbid, corn și baltag) mergea agale pe conturul lanului jucându-se ca un copil cu lumina lanternei printre rândurile paralele cu firul apei. Totul părea intact, nici o urmă de copită în pământul nisipos, nici un foșnet ciudat, nici un lătrat nervos al vechiului său prieten Boanță. Fluieră scurt pentru a-și saluta partenerul ce era priponit strategic pe malul râpei. Un lătrat vesel se auzi la nici o sută de pași. Avea în buzunarul adânc de la pufoaică un calup de mămăligă și oasele de la puiul de duminică. De data asta nu uitase să le aducă cu el. În dreptul izvorului o luă la stânga spre vechiul său partener. În zece minute ajunse în dreptul lui. Amicul său țopăia fericit, mirosise deja suplimentul. De multe ori, primea și desert un biscuit, câte doi struguri de poamă neagră dulce sau jumătate de bostan. Își salută prietenul scărpinându-l zdravăn sub zgarda de la gât, și porni mai departe. În sfârșit a ajuns la colibă. Dezveli de sub paie, pătura, furca, și aparatul Gloria ce îi ținea companie noapte de noapte. Jurnalul de noapte anunța o noua invazie a minerilor în București. Plictisit să audă noutăți despre Cozma și ortacii lui se sprijini de stâlpul colibii și își aprinse un carpați așteptând rubrica de sport. Pufăia uitându-se la luminițele de pe cerul senin ce alergau printre stele. Cu siguranță deasupra tarlalei e un coridor de zbor își zise zâmbind . Adesea se trezea vorbind cu el însuși. Era singur, era noapte, era aproape de pădure. Dacă nu au venit până acum sigur vor da atacul dimineață înainte de răsăritul soarelui. Se întinse pe pătura prăfuită de fânul proaspăt ca să ațipească. Adormi rapid, nu înainte de a arunca pe gât ultima picătură de vin nou, roșu. Dormea iepurește cu urechile ciulite pregatit să sară în sus la primul avertisment lansat de Boanță.  Avea încredere în el, îl crescuse de mic și niciodată nu latră fără motiv. După atâțea ani de pază, făceau echipă bună. Orchestrele de greieri răsunau pe întreaga vale. Câte o broască rătăcită sau o pasăre de noapte sabotau din când în când concertul micuțelor insecte. Natura își etala perfecțiunea. Iarba se înveli treptat cu un covor de rouă rece. Câțiva nori răsfirați alergau indeciși spre carul mare. Odată cu ei, un vânt subțire scormonea nervos în pelinul uscat de pe coama colibei. Un lătrat scurt urmat de ecoul pădurii amuți întreaga vale. Pe întuneric, mâna dreaptă căuta cornul prin paiele așternute pe jos iar cealaltă a redus la tăcere radioul. O clipă de liniște lungă cât un veac, apoi un pârâit prelung. Pătrunseseră deja în lan bestiile. Un Huooooo! instantaneu izbucni din pieptul Profesorului, apoi un sunet gros din corn susținut de rafalele zgomotoase ale lui Boanță. Lanterna patrula nervos printre spicele de porumb. Turnă în grabă un pic de apă pe carbid. Potrivi capacul pe cilindrul raniței de razboi ascultând cum sfârâie roca albă în interirul cutiei metalice. Peste un minut cu ajutorul brichetei, prima salvă declanșă operațiunea de evacuare a intrușilor. Apoi salvă după salvă, până ce, bătrâna raniță ce trecuse prin multe, încălzită la maxim abandonă răgușită competiția. Profesorul însă nu renunță. Înarmat cu baltagul intră în lanul de păpușoi. Transpirat, cu glasul pierdut sufla disperat în corn. Trebuia sa-i scoată din tarla pînă paguba nu era prea mare. Încet, încet se lumina. În depărtare un cocoș harnic anunța deșteptarea. Profesorul își mai aprinse o țigara, apoi liniștit porni în recunoaștere pentru a evalua pagubele. Numără în jur de douăzeci de plante culcate la pământ cu păpușile scrijelite de dinții mistreților. Adună rămășițele, le puse într-un sac de iută pentru godacii lui din ogradă și porni agale spre casă. Era obosit, chiar răvășit. Încă regreta trompeta ce-i fusese furată anul trecut din colibă. O adusese de la școala din Adam. După căderea lui Ceaușescu nimeni nu o mai folosea. Cu trompeta în dotare Profesorul fusese imbatabil sezonul trecut. După ce traversă dealul, intră în sat. Pe strada principala Cătălin mâna vaca la cireadă. Îl salută și-l iscodi cu o intrebare:
– Profesore i-ai scăpat azi noapte?
Răspunsul veni sec și greoi. ……..spre dimineață, într-un colț. Apoi, își continuă drumul târâindu-și picioarele spre casă.
Epilog:  Ani la rând oamenii din zonă au fost nevoiți sa-și apere munca pentru a reuși să supraviețuiască iarna. Nu era ușor, însă cei care au participat la aceste evenimente nu pot uita dansul sălbatic al focului pe culmile dealurilor din împrejurimi, gustul porumbului copt pe jăratic sau aroma tulburelului timpuriu.
Notă explicativă:
condiră – soi de struguri, de obicei albi sau roz, cu o aromă deosebită, foarte gustoși.
pufoaică – haină scurtă vătuită și matlasată
raniță – cutie metalică folosită de soldații români în cel de-al doilea război mondial care servea la transportarea comodă a alimentelor și a altor lucruri personale necesare ; În situația prezentată mai sus era folosită pe post de tun ce funcționa cu carbid.
carbid – carbură de calciu întrebuințată la fabricarea acetilenei. În cazul relatării de mai sus carbidul era folosit pentru a produce zgomot. Carbidul în contact cu apa degaja căldură(reacție exotermă) și produce presiune  într-un recipient închis.
pelin – plantă erbacee amară la gust cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze verzi-cenușii pe față și argintii-surii pe dos și cu flori galbene aromate folosită în medicină și în industrin băuturilor alcolice. În cazul de fața planta era folosită pentru a acoperi coliba sau diferite adăposturi temporare, se punea deasupra paielor de grâu sau a fânului pentru a le proteja de vânt.