Articol preluat integral din jurnalul OBIECTIV, ediţia de Vaslui.
Cea mai mare bucurie dublată și de o adâncă satisfacție le am atunci când materialele pe care le public în paginile ziarului Obiectiv au ecou. Așa s-a întâmplat și zilele trecute când, prin filiera redacției, am fost căutat la telefon de un anume domn Dumitru Rotaru de care mi-am amintit imediat când am scris despre uluitoarea performanță a echipei de volei “Rulmentul” Bârlad, câștigătoare în vara anului 1964 a Campionatului fostei regiuni Iași. După ce ne-am întâlnit la Trestiana, comuna Grivița, pe una din frumoasele sale proprietăți, am dat curs acestui articol pe care vi-l propun lecturării.
“Fiind fiu de chiabur, n-am avut voie să fac liceul”. Dezbătând de atâta timp acest subiect, sunt foarte familiarizat, cu el așa că l-am invitat pe Dumitru să-l dezvolte: “Sunt născut la data de 17 martie 1945, deci la 11 zile de la instalarea guvernului dr. Petru Groza și nu aș fi amintit de acest fapt dacă nu m-aș fi lovit grav cu capul de urmașii acestuia. După ce am absolvit patru clase primare în satul de baștină, Odaia Bursucani, tatăl meu, fiind om cu stare materială excelentă, adică chiabur după cum li se spunea peiorativ pe atunci gospodarilor satelor, m-a trimis să fac carte la Bârlad. Terminând gimnaziul, m-am decis să mă înscriu la Complex, în deal. Am intrat printre primii, dar, ce să vezi: după ce am terminat clasa a VIII (că era de liceu pe atunci), am fost exmatriculat pe motiv că ai mei sunt chiaburi și că locul fiilor acestor exploatatori este pe la vreo școală profesională”. Și, v-ați dus?, întreb eu. “Păi, cum să nu, că doar nu era să stau la gâlceavă o viață întreagă cu mai marii de la partid pe pământul lu’ tata. Dar, știți cum e: tot răul înspre bine pentru că altfel n-aș fi ajuns să văd vreodată capitala Kazahstanului, Alma Ata, sau orașul italian Torino”.
Într-adevăr, sinuos destin! Cum ați ajuns pe acolo?, insist în timp ce doi puștani își dispută aprig o minge la fileu, pentru că trebuie spus că Dumitru Rotaru este proprietar al unui complex sportiv cu două terenuri de tenis de câmp prevăzute cu nocturnă și altele pe care le vom afla la momentul oportun. “Deci, în poza aia pe care ați publicat-o în ziarul Obiectiv ce a fost preluată dintr-un număr al gazetei Flacăra Iașului din anul 1964, aveam 19 ani și lucram la FRB ca sculer universal, după ce absolvisem nu mai puțin de patru ani de profesională!”.
“În armată l-am avut coleg de pluton pe Ilie Năstase”
Cum a ajuns taman acolo D. Rotaru? Iată-i istorisirea: “Marea mea șansă a fost că la un meci de volei am fost remarcat de profesorul Tocaci de la Federația Română de Volei. Cum numai bine venise și vârsta cătăniei, imediat m-au înhățat, ca să zic așa, cei de la Steaua București. Ei, aici performanță nu glumă! Antrenamente metodice, cantonamente și, din când în când, și-oleacă de armată. Ce să-ți spun, cu Ilie Năstase, ce era la fel de miștocar ca și acum, am împărțit bucata de pâine la instrucție, dar nu pentru mult timp, pentru că el începuse să se avânte sus de tot în ierarhia mondială a tenisului de câmp. Imediat am fost încadrat în echipa de seniori a clubului militar unde am avut, până la finalul carierei sportive, numai numărul 2. Meciuri peste meciuri, turnee peste turnee atât în țară cât și peste hotare. La Alma Ata am fost, spre exemplu, la un campionat rezervat armatelor prietene, adică cele din Tratatul de la Varșovia. Ca naiba, asta s-a întâmplat în luna august a anului 1968, exact când trupele acestei alianțe militare invadau Cehoslovacia! În același an am jucat și finala Cupei Campionilor Europeni la volei în compania celor de la clubul ȚSKA Sofia”.
Cred că ați câștigat, zic eu sigur pe sine. “Iaca, nu! Acasă ne-au bumbăcit cu 3-2, iar la ei cu 3-0! Important rămâne faptul că, atâta timp cât am activat la Steaua, am ieșit campion național de cinci ori, ceea ce nu-i chiar de colea!”, spune Dumitru întărindu-mi convingerea că am în față un fost mare sportiv de performanță. Cu italienii ați mâncat macaroane și ați băut Chianti sau Lacrima Cristi, or ați avut vreun meci?. “A, nu. În Italia am fost la Universiada de vară din anul 1970, ce s-a ținut la Torino. Ne-am descurcat destul de onorabil dacă ținem cont de faptul că am ocupat, în final, onorantul loc V…”
De la sergent major la locotenent
“Cu toate că nu eram sportivi profesioniști, totuși ceva se făcuse pentru noi ca să avem cu ce ne întreține. Atât la Steaua cât și la Dinamo, performerilor li se dădeau grade militare în raport cu studiile pe care le aveau. Eu l-am primit pe cel de sergent major, deoarece nu aveam la bază decât profesionala de la Bârlad însă m-am decis să nu rămân numai cu atât așa că am urmat orele de studiu ale liceului bucureștean “Mihail Sadoveanu”, după care și pe cele ale IEFS (Institutul de educație fizică și sport, n.n.). După absolvire, în 1968, mi s-au dat tresele de locotenent, tot în urma unor cursuri urmate de examene”.
Antrenorii federali nu v-au dat târcoale?, îl ademenesc eu pe interlocutorul de 1,89 metri, acum cu o mustață haiducească de toată frumusețea, chiar dacă este puțin grizonată. “Păi, se putea?! Am fost chemat la echipa națională de tineret antrenată pe atunci de regretații Puiu Mihăilescu, Tică Tănase, Florin Balais. Dintre colegii de-atunci – Doamne, cât timp a trecut! – îmi mai amintesc de Mihai Târlici, Mihai Tănăsescu, Vraniță. Mulți nu mai sunt printre noi”.
…de la locotenent, la colonel
“Ca orice militar activ, am fost avansat de-a lungul timpului ajungând ca la pensie să ies cu gradul de colonel. Trebuie spus că, după ce în 1976 am fost nevoit să îmi termin cariera (din motive strict medicale, adică: un deget de la mâna stângă fracturat, tendonul lui Ahile rupt într-un meci cu echipa Rapid București în anul 1971, hernie de disc ceva mai târziu, în 1983, ce să mai…!) am devenit și cadru didactic universitar la Academia Militară. De fapt, am fost profesor conferențiar. În această calitate, în anul 1999 am participat la inaugurarea unei săli pentru tenis de câmp la care a participat și colegul dv. de breaslă, reputatul Cristian Tudor Popescu, amator al acestui sport”.
De ce tenis de câmp la Trestiana?
“Păi, acest sat, la fel ca și cel de baștină, Odaia Bursucani, face parte din comuna Grivița, iar complexul sportiv l-am construit pe pământul moștenit de la tata. Proiectul mi-a venit în minte în anul 2003, dar cea care a insistat să ridic acest obiectiv sportiv NON PROFIT – subliniez – numit CS LUMIRO a fost soția mea, Luminița, care lucrează la Spitalul militar central din București, Secția de recuperare funcțională. De fapt, m-a ajutat și financiar, așa că pot spune că am cheltuit până acum suma de 350.000 de lei noi. Pentru ce?, o să fiu întrebat…”
Chiar așa: pentru ce?, întreb eu. “Pentru că soției mele îi plac foarte mult copiii și ar vrea ca prin construcția acestui complex să dăm un impuls performanței adevărate. De altfel, în pofida faptului că este la o anumită distanță de Bârlad, cam cinci kilometri, aici vin chiar și puștani din oraș, dar cei mai mulți sunt de prin părțile locului, adică fii de țărani”.
Văd că aveți și instalație de nocturnă, dar și cabine pentru echipament ba, am văzut și un mic dormitor de tip cazon, cu paturile suprapuse, insist eu, pentru a culege mai multe informații. “Asta nu e nimic față de ceea ce urmează să mai facem, nu peste mult timp. Atunci să mai veniți pe aici”, mă îndeamnă promițător Dumitru Rotaru, un fost mare sportiv al plaiurilor tutovene ce nu și-a uitat obârșiile dar nici imensa plăcere pentru sport și mișcare, în general.
Autor: Paul Zahariuc
Sursa: Obiectiv, Ediţia de Vaslui
Leave a Reply