De la manșă la altar – un interviu memorabil cu părintele Petru Moraru

 Satul în care m-am născut

Satul în care m-am născut este un sat ca toate satele din Moldova, dar mie personal mi se pare a fi deosebit prin așezarea lui pe malul râului Prut ;  acest râu încărcat de grelele încercări ale neamului nostru românesc care este și astăzi rușinat că desparte frate de frate.

Satul Rânzești, satul copilăriei mele, nu este la fel de vechi ca satul Bălăbănești cu descendenți din “Descălecați”. Nu spun aceasta nici cu tristețe, nici cu mândrie pentru că în satul meu nu s-a aflat până în prezent nici un G.F Tașcă cu minte luminată și inimă mare care să scormonească după tezaurul istoric  al acestor locuri și oameni. Se pare, din câte am auzit și citit, că satul meu  s-a format din familii aduse la munca pământului pe moșiile care erau pe malul Prutului – Murgeni, Fălciu și Cîrja.  Și Rânzeștiul, ca și Bălăbăneștiul, și-a mutat vatra de la vest la est,  apoi de la sud la nord, pe distanțe de aproximativ doi, trei kilometrii în decurs de două sute de ani.

Este minunat să te naști și să calci cu piciorul tău pe acest pământ și aceste locuri pe care a călcat domnul Ștefan Cel Mare și Sfânt,  domnul Ioan Vodă cel Viteaz, luminatul domn Dimitrie Cantemir cu tatăl său Constantin, scriitorii Vlăhuță și Alecsandri … și cel care a scris atât de frumos, marele povestitor Sadoveanu.

Oamenii din sat

Despre oamenii care au trăit la  Bălăbănești acum o sută de ani am citit sau am auzit multe lucruri minunate.  Erau oameni mândri, harnici, voinici, cu dragoste de pământ și familie, dar, pentru mine, oamenii care au trăit acum cinzeci – șaizeci de ani în satul în care am copilărit, sunt mai minunați că i-am văzut cu ochii mei și fac parte din amintirile mele.

Mă întreb și astăzi de ce oamenii  acceia harnici, voinici, cu dragoste  “de pământ” erau atât de liniștiți și veseli în același timp. Oare, de ce? …poate  pentru că trăiseră ororile războiului, … cu valea Prutului plină de trupuri tinere dormind somnul de veci! … sau pentru că suferiseră cumplit de foame în timpul secetei?  Nu știu, Dumnezeu știe. Eu atât știu, că erau oameni cu dragoste și frică de Dumnezeu, harnici, știau să se respecte unii pe ceilalți, se iubeau, se ajutau la nevoie și nu își căutau pricini de gâlceavă și judecată. “Oamenii care au fost ” – au fost oameni minunați.

Despre cei ce trăiesc astăzi în satul meu, cu părere de  rău, trebuie să recunosc că nu știu aproape nimic. Sunt un om rupt de satul meu de peste cincizeci de ani și consecințele se văd și se simt.

Astăzi, mă recunosc cei mai în vârstă sau cei din generația mea (câți or mai fi). Cei tineri nu știu cine sunt. Îmi dau bună ziua că așa trebuie și nu pentru că mă consideră un fiu al satului sau primul aviator militar, zburător de avioane cu reacție de după ’44 din localitate.

Stau tinerii la o bere, “La Vasile”, … și după câteva șoapte între ei se luminează “Da, este fratele mai mare a primarului”. Nu zâmbiți domnu’ profesor Pământ pentru că și dumneavoastră sunteți ca și mine, venetic la Bălăbănești și străin la Liești.

Cum am ajuns la Bârlad și de ce mă simt legat de acest oraș

Am terminat cele șapte clase când începea colectivizarea. Erau vremuri grele pentru că eram bunișor la carte împreună cu alți colegi am vrut să merg la liceul din Murgeni.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Domnul profesor regret că nu ați cunoscut învătământul bârlădean cu profesori și oameni adevărați. Eu mi-am dat seama de aceste valori autentice imediat ce am plecat la Școala Militară.  Mă bucur când văd în țară și în lume oameni valoroși care au învățat la Bârlad.  Nu știu cât a însemnat orașul acesta din punct de vedere industrial pentru țara noastră dar știu clar că pentru actul de cultură a însemnat enorm. Am trăit în acest oraș, șapte ani, dar cu intensitate cât o viață de om. Și încă n-am spus nimic. Acum înțelegeți de ce iubesc acest oraș, șapte ani, dar cred că aș putea să scriu șapte cărți. Mulțumesc Bunului Dumnezeu chiar și Înaltpreasfințitul Casian că m-a adus la Bălăbănești că să retrăiesc atât cât este posibil emoțiile acelor ani.

Sunt aici la Bălăbănești de aproape cinci ani dar cu părere de rău spun că din dorința de a realiza cât mai multe lucruri pentru biserică și parohie, nu am reușit să-mi rezerv o zi sau câteva ore să merg în locurile în care mă simt atât de legat – în orașul Bârlad.

Cum am ajuns pilot militar

Acum îmi dau seama că în toate a fost și este voia lui Dumnezeu, …. ca un copil de țăran, de pe malul Prutului, să ajungă pilot. Eu nu am văzut în viața mea avion până nu am ajuns la Școala Militară de Aviație. Voia Lui Dumnezu a fost să nu mă ia în armată pentru că eram “fruntaș” în producție.

Eu vroiam să urmez facultatea de agronomie dar au venit la liceu ofițeri din directia de cadre MAPN și așa am ajuns candidat la Școala de Aviație.

Admiterea nu a fost lucru de joacă. La examenul medical din trei sute am fost admiși nouăsprezece. Iar după examenul teoretic am rămas paisprezece. Să fii pilot, mai cu seamă militar, și să ajungi să zbori de la un avion cu elice la un avion cu reacție, supersonic este un lucru minunat. Iar ca să ajungi pilot clasa întâi îți trebuia cel puțin opt ani(în vremurile acelea bune din anii ‘70) de muncă, de transpirație și de emoții. Dacă întâlniți un pilot care spune că lui nu i-a fost frică să știți că minte ori este bolnav.

Ce vezi și ce simți ca pilot militar nu se poate descrie în cuvinte pentru că nu este nimic din ceea ce face un om pe pământ care să fie comparat și să poate fi înțeles cu adevărat. De aceea, de-a lungul istoriei aviaței, nu au existat în lume cinci oameni care să poată descrie zborul în toată minunăția si splendoarea lui. Din fericire noi avem un pilot militar care a scris despre fascinația și frumusețea zborului și acesta a fost căpitanul Doru Davidovici de la Barcea (Dumnezeu să-l odihnească!)

De la manșă la altar

A fost voia Bunului Dumnezeu și Maicii Domnului, apoi a bunicii și părinților mei și nu îl ultimul rând a Înaltpreasfințitului Casian.

Am mers la biserică dus de bunici și părinți. M-am spovedit și împărtășit și înainte de 89 chiar dacă eram ofițer. Nu m-a oprit din drum sloganul vremii “ofițerul activist politic”chiar dacă trebuie să recunosc că aveam un sentiment de teamă. Cine a vrut a mers și la Sf. Biserică indiferent de dificultati. Cine nu a mers atunci nu merge nici astăzi. La biserică, în timpul slujbei ,Bunul Dumnezeu îmi punea în minte tot felul de întrebări. De ce? , Cum? , De unde? …. întrebări firești pentru un om care venea dintr-un domeniu, dominant de lucruri concrete și exacte.

Datorită unui accident nefericit a trebuit să-mi închei cariera de pilot și am avut astfel mai mult timp pentru a mă dedica teologiei. Teologia este un univers fascinant cu descoperiri și trăiri cu totul deosebite. Mi-am dat seama că răspunsul la numeroasele întrebări legate de credința noastră și rânduielile bisericii nu le puteam primi decât prin studiu și așa am ajuns să urmez cursurile Facultății de Teologie din București. Am făcut facultatea aceasta cu mare bucurie și plăcere. Nu m-a forțat nimic și nimeni (nu m-au trimis părinții) ; atunci nu am avut nici chiar dorința de a fi preot. Am ieșit la pensie și am terminat facultatea aproape în același timp.

Prin voia lui Dumnezeu a trebuit să vin la Galați și să rămân mai mult timp. Cu mare bucurie mergeam în fiecare zi la slujbele de la Catedrală. Așa am ajuns la Înalpreasfințitul Casian care s-a milostivit de nevrednicia mea și m-a hirotonisit preot.

Ce simt când slujesc ca preot

Când slujești cu adevărat, când toate simțurile tale vibrează în armonia slujbei și a rugăciunii, izvorăsc trăiri atât de înălțătoare pentru suflet ce nu se pot descrise în cuvinte. Numai zborul, cu fascinația și frumusețea lui, poate fi asemănat cu slujirea ca preot. Ca și trăirile din timpul zborului, slujirea preotului în Sf. Altar – bucuria înălțătoare a trăirii rugăciunii nu se poate reda prin cuvinte. Domn profesor, acum ați înțeles de ce le spun în biserică credincioșilor, să vină și să aibă mintea și inima la rugăciune?

Ce pot spune despre Bălăbănești și oamenii lui

Locul acesta pe care este așezat satul cred că este un loc binecuvântat de Dumnezeu, deosebit de frumos. Ultimii treizeci de ani dacă nu chiar mai mult am locuit la bloc sau în oraș așa că în momentul în care am ajuns la Bălăbănești am simțit că mă întorc în timp cu cinzeci de ani. Să auzi cum curg șiroaie mici, venind de undeva din vârf de deal, să mergi pe poteci șerpuite printre  bâlii, să te așezi dimineața de mai sau iunie sub sălciile Frumoasei și să auzi concertul privighetorilor… este cu adevărat minunea lui Dumnezeu revărsată peste oamenii acestui sat.

Oamenii sunt și buni – și răi, și credincioși – și necredincioși, …. ca peste tot în satele noastre, dar Bunul Dumnezeu îi iubește pe toți la fel.

Referitor la biserică, spunea domnul primar că ce s-a făcut în ultimii cinci ani nu s-a făcut în șaptezeci de ani. Eu ce să cred?

Fără oameni și fără ajutorul primarului nu puteam să fac nimic. În toate a fost voia și ajutorul lui Dumnezeu. Noi am muncit cât am putut iar Dumnezeu a făcut și a binecuvântat totul. Trebuie să recunosc că simt o mare bucurie când văd cum arată biserica acum, atât în interior cât și în exterior față de cum arăta când am ajuns aici.

Îmi pare foarte rău că nu am văzut și eu icoanele acelea vechi de sute de ani, despre care oamenii spun că au fost date la curățat sau recondiționat și nu au mai apărut până astăzi. Îmi place și casa parohială cum a ieșit. Nu am ce să mai spun. Cred că am obosit. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate!

 Interviu realizat de,
 prof. Nicolae Pământ.