Faptul că la Bălăbănești a funcționat o judecătorie ne îndreptățește să afirmăm, că Bălăbăneștiul nu era doar așa un sat, în fine, o comună ca multe altele. În organizarea administrativă interbelică, ca o judecătorie să funcționeze într-o comunitate, comunitatea respectivă trebuia să se distingă de celelalte.
De la domnul Culiță Romaniță (iată familia Romaniță mi-a scăpat în menționarea numelor de familie din Bălăbănești) care este nonagenar și locuiește la Galați (fost economist la C.F.R.) am aflat că fratele său mai mare Titică Romaniță avocat, la începuturile carierei lui, a profesat la Judecătoria Bălăbănești chiar dacă era nevoit să primească drept onorariu câte o găină sau un coșulet cu ouă, căci de … și atunci era greu cu banii, dar măcar erau gospodari în sat cu boi, cu plug și atelaje, cu vaci, oi, porci, vinuri și răchiuri autentice, nu aromel din zilele noastre care ciuruiește ficatul oamenilor. Într-un cuvânt era îndestulare.
Pizma și invidia erau și atunci fașetele întunecate și nedorite ale românașilor, implicit ale bălăbăneștenilor, însă, parcă erau eclipsate parțial de bunul simț, de frica de Dumnezeu, credință și rușinea pentru fapte nesăbuite și nejudecate. Acest Titică Romaniță care era un om charismatic, pe care l-am cunoscut și eu în carne și oase, (și cu care de altfel suntem neamuri din partea tatei), a avut o carieră scurtă în Bălăbănești. Bucurându-se de simpatia și protecția unui anume Vasiliu, provenit tot din Bălăbănești dar ajuns om mare la București cu o funcție importantă (daca nu cumva chiar la Ministerul de Justiție) precum și de susținerea materială a tatălui sau, umilul dar ambițiosul avocățel de provincie, a “procedat” cum se obișnuiește la noi. Adică obiceiul pământului, treaba cu … peșcheșul lui conu’Vasile Alecsandri cel care ne-a făcut cunoștință cu Chirița coana isprăvniceasa. Numai că în loc de curcan a fost o masă la restaurantul boierilor din București … la Capșa! Ei! … acum vedeți cum se leagă treburile între București “micul Paris” și Bălăbănești “picior de Paris”? Acolo la un pahar de vorbă tânărul avocat s-a ales cu promisiuni ferme că va primi o funcție de judecător. Și chiar a primit-o dar ghiciți unde? Tocmai în Basarabia – pe la Orhei, unde era mare criză de legiuitori bine scoliți precum Titică Romaniță (și chiar era, că de aceia a putut fi numit după război prim procuror la Galați la Parchetul C.F.R.). Numai că, nici acolo nu a putut face purici prea mulți pentru că a venit răsboiul și Basarabia a fost cedată muscalilor. Nu era singurul în această situație. Întreaga administrație din Basarabia provenită din țara mamă s-a retras dincoace de Prut când ciuma roșie a infestat jumătatea răsăriteană a Moldovei. Pomeneam la început că, la Bălăbănești trebuie să fie ascuns pe undeva “buricul pământului“! Ei bine, iată un alt argument că așa trebuie să fie. Știați că pe platoul Poienilor mareșalul Antonescu ar fi intenționat să construiasca un aeroport? Mă rog chiar dacă nu un aeroport modern cel puțin o pistă de decolare a avioanelor de luptă care urmau să zboare spre est. Poziția era cu adevărat strategică având în vedere că la baza pantei se afla gara și calea ferată, precum și un însemnat depozit de muniții. În acest scop mareșalul împreună cu tânărul rege Mihai a vizitat Bălăbăneștiul pentru documentare la fața locului, lucru arhicunoscut de bătrâni. Din suita regală făcea parte și tânarul jurist și apoi combatant de război Titică Romaniță. Se spune că mareșalul i-a chemat la el pe toți tinerii intelectuali care făcusera administrație în Basarabia le-a pus arma în mână și i-a îndemnat să își reocupe funcțiile și posturile părăsite în grabă la venirea rușilor.
Și s-a pornit … al doilea măcel mondial cu urmările pe care le știm cu toții, cei mai vârstnici trăind momente dramatice. Unii au cedat, au făcut compromisuri s-au “acomodat” cu vremurile, alții, din păcate foarte puțini, au opus rezistență și s-au jertfit pentru ca măcar ideea de libertate și românism să supraviețuiască. Pentru noi, cei de astăzi care nu am trăit acele vremuri, este foarte complicat să ne dăm cu părerea privind calea cea bună care ar fi trebuit urmată. Oricum tăvălugul istoriei nu are nici milă – nici morală și nici nu poate fi stăvilit.
Autor: Ioan B.
Leave a Reply