De ce cred eu că la Bălăbănești, stă ascuns pe undeva buricul pământului? (III)

După mai bine de un deceniu de zvârcoliri sociale de întovărășiri și ciomăgeli coșmarul răzeșilor – colhozul – a putut fi “pipăit” și văzut cu ochiul liber și … înlăcrimat. Adio plug, căruță, boi, cai … Au mai rămas câte o văcuță și două-trei capre acolo, atât cât să nu-l ia urâtul de tot pe bietul răzeș când se uită prin ogradă precum calicul la traistă. Cine a visat cu ochii deschiși la venirea americanilor să ne salveze și a mai și vorbit prin somn despre aceasta, grele patimi a avut de îndurat în temnițele republicii populare. Dar viața a mers înainte.

Încet, încet oamenii s-au obișnuit cu vremurile noi. Comunitatea bălăbăneștenilor era încă viguroasă, mulți oameni tineri cu puzderie de copii. Este vremea copilăriei mele. Și copilăria este întotdeauna minunată. Indiferent pe care treaptă a scării timpului se poziționeaza și în orice loc de pe acest pământ copilăria este epoca de aur a oricărui individ. Apropo cred că am văzut cu toții la tv copii schilodiți de bombe și de mine ascunse sub … tufe de măslini care ne zâmbeau nevinovați și jucăuși prin fața camerelor de filmat ale reporterilor de război. Asta-i copilăria …o minune Dumnezeiască!

Ei bine cu mintea mea de copil în acea vreme chiar credeam că buricul pământului se afla la Bălăbănești, după cum probabil și bădia Ion Creangă era convins că se află de fapt la Humulești; ori ce să mai spunem despre nea Marin Preda care “eriea” ferm convins că se află la …Siliștea Gumești.

Probabil pentru tinerii bălăbăneșteni de astăzi, atâți cât mai sunt, ca să nu mai spun de școlari, este imposibil de crezut că în clasa I ne aflam în jur de 40 de copilași. Păi și, cum în școală se făceau opt clase, faceți și dumneavoastră socoteală câți eram?! Școala și comuna “duduiau” de viață, de tinerețe și de idealuri. Și ce idealuri? Să înveți bine, să ajungi om cu carte și să fugi cât mai departe de sapă și de colectiv. Chiar și o “profesională” era bună dacă nu se putea la liceu, că te primea cu brațele deschise “Rulmenții” din Bârlad ori “Combinatul “ din Galați. Și uite așa bălăbăneștenii, tineri și-au luat zborul din răzășime direct spre clasa muncitoare ori spre alte profesii mai “domnești”… cei mai căpoși dintre ei.

Bun dar uite ca “idealurile “ astea au lăsat satul pustiu. Că așa merg lucrurile …răul spre bine și binele spre rău!

Dar să revenim în zorii comunismului la Bălăbănești. S-a terminat cu întovărășirea și … gospodăria agricolă colectivă a devenit unitate economică de bază. S-au construit: căminul cultural, biblioteca, se organizau reuniuni tovărăsești și…uite asa generațiile s-au primenit și s-au ”corcit” cu noile “directive” dictate dinspre răsărit. Dar să știți că nu au fost preluate chiar așa pe nemestecate! Că așa-i românașul nostru …în veci nu piere! Cam după vreo zece ani de amar și jele … bălăbăneștenii noștri s-au cam plictisit de plâns și de scrâșnit din dinți. Isteți și ageri cum au fost dintotdeauna și-au dat seama că rușii-s ici și americani-s departe. Viața trebuia trăită așa cum se putea mai bine. În fond …când se disprămăvăra înca mai cântau cucu și pupăza dinspre Râpa Bourului, încă se mai înroșeau ouă de Paști iar la Sfinții Impărați Constantin și Elena, pe 21 Mai încă mai “înnebuneau salcâmii “ vorba olteanului ăla simpatizat și de toți moldovenii …Tudor a lui Gheorghe.

Treptat … încolțiți de foame și-au dat seama ca din “planificarea” aia obligatorie de a cultiva în folosul colectivei popușoiul se mai puteau și ei folosi ca să îngrașe un godac de Crăciun. Mai greu a fost de bătrâni, care, aflați încă în putere, nu erau obișnuiți cu asemenea practici și ar fi dorit să facă o treabă cinstită nu tovărășească.

Bunicul meu Costică Ciuculeanul, Dumnezeu sa-l ierte, cât a fost el de combatant la Mărășești cu moș Iftene Done (despre care o să mai vorbim) într-un gest de umilință extremă a încercat să spele picioarele celor din noua stăpânire și să împrumute căciula rusească cu urechi în locul cușmei răzăsești. O viață întreagă a trăit cu boii și vacile … a respirat și a transpirat cu ele la plug. Nu se putea împăca cu gândul, deși era aproape septuagenar, că nu va mai sta aproape de aceste animale “cecul și inima țăranului interbelic”. A lăsat mândria deoparte și a încercat să se integreze la “sectorul zootehnic” de la “gaspadaria colectivă” și să facă zile de muncă. Vârsta și surzenia cu care s-a căpătat la Mărăsești cât a tras cu tunul ca artillerist în grad de caporal nu i-au mai permis să fie competitiv în lumea nouă purpurie. S-a resemnat și a rămas doar cu biserica și cu cazania pe care o citea la fiecare slujbă … fără ochelari …atenție literă marunțică.

Autor: Ioan B.