Sunt foarte rari cei care se pricep la chiromanţie. Spun asta nu pentru că aş vrea să fie mai deşi ghicitorii în palmă, ci pentru că unul dintre ei (una, adică) s-a uitat frumos şi în/ de/ lung în palma mea, apoi s-a uitat direct în ochii mei, nu a zis nimic…şi a zis: “linia vieţii tale este lungă, nu chiar foarte lungă, dar suficientă pentru a înţelege ce dimensiuni are prima şi ultima secundă a iubirii, pentru a primi liniştea pe care o merită doar fluturele în aşteptarea luminii!…uite, dacă vrei să nu se împiedice nimeni şi dacă nu vrei să se rătăcească vreun suflet pe lungimea acestei linii, poţi s-o faci ghem, începând de la capătul celălalt şi până la capătul tău!…şi o desfăşori/deşiri în ritmul dragostei tale de viaţă şi de moarte, în ritmul inimii celei care te strigă de/pe marginile acestei curbe amare ori dulci!… oricum, sunt sigură că vei pricepe cât de scump este acest ghem, îl vei preţui ca atare, vei gândi şi vei spune tuturora că acest ghem nu poate fi comparat decât cu puiul de sticlete pe care l-am găsit în grădină, doborât de ploaie, ud până la cântec, zgribulit şi înfricoşat, cu părinţii rotindu-se şi cerând ajutor!…puiul pe care l-am şters şi am suflat peste el să se încălzească, să nu moară, să i se usuce penele, să-şi continue şi să-şi desăvârşească şi el zborul pe linia vieţii sale de linie cu aripi, cum inefabil scrie un poet pe care vreau să-l cunosc exact în punctul unde linia vieţii se întâlneşte cu linia iubirii!…uite, cu acest ghem poţi să ţeşi (la războiul de ţesut al mamei tale, dar şi la alte războaie iliade şi odisee) pânză pentru corăbiile nibelungilor, pentru corăbiile încărcate cu mirodenii şi eroi care încă mai au îndrăzneală să se aventureze printre Scylla şi Charibda, printre atunci şi acum, printre a fi şi a nu fi!…dar, mai ales, să ţeşi pânză pentru cămaşa poeţilor despre care Ioanid Romanescu a scris definitiv: =căci numai suprapoezia/ a ars cămaşa mea de mire/ predestinând singurătăţii/ un loc la supravieţuire!=”
Apoi, halucinogena ghicitoare pe linia vieţii din palmă, dar şi pe cărarea vieţii dintre tot şi nimic, întârzie puţin în tulburarea ochilor mei, nu zice nimic…şi, înainte de a pleca, zice: “nu mai am cuvinte, am să vin să-ţi aduc dulceaţă de cireşe amare şi turte…viaţa ta îmi trebuie până la capătul vieţii!…De atunci, stau cu mâna întinsă. Uite-aşa!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply